Cetatea rozei eterne (9)

by Laszlo Alexandru

«Apriga lăcomie ce vă orbește v-a făcut ca pruncul ce moare de foame și alungă doica. Și va fi căpetenie-n forul divin pe-atunci unul, ce drept și-acoperit nu va umbla cu el pe-o cale» (v. 139-144). Goana oarbă după bunurile pămîntești i-a îndemnat pe italieni să acționeze iresponsabil și să lupte împotriva intențiilor nobile ale împăratului. Pe vremea acestor confruntări, Biserica va fi condusă de un păstor duplicitar, care pe față va părea să-l sprijine, iar în culise îl va combate pe împărat. “Apriga lăcomie: reproșul li se adresează aici mai ales italienilor. Lăcomia este originea tuturor relelor din Comedie” (Chiavacci Leonardi). “Papa Clement al V-lea, după ce l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și i-a promis ajutorul, a devenit, în al doilea moment, partizanul intereselor angioine în peninsulă și a început să pună piedici acțiunii imperiale” (E.A. Panaitescu).

«Dar puțin va mai fi apoi răbdat de Dumnezeu în sfîntul oficiu; căci va fi prăvălit acolo unde Simon magul și-a găsit pedeapsa, iar pe cel din Alagna îl va înfige mai jos’» (v. 145-148). Pontiful duplicitar nu va mai avea mult de trăit. Pedeapsa îl va aștepta în Infern, printre simoniaci, deasupra Papei Bonifaciu, pe care îl va scufunda și mai mult în flăcări. “Clement al V-lea, mort la 20 aprilie 1314, la opt luni după dispariția lui Henric al VII-lea, va fi condamnat de Dante în bolgia simoniacilor (Infern XIX, 82-87), unde va lua locul lui Bonifaciu al VIII-lea, protagonistul episodului de la Anagni (Infern XIX, 76-81; Purgatoriu XX, 85-90). Ultimele cuvinte rostite de Beatrice în poem sînt așadar dedicate idealului celui mai scump al lui Dante și sînt legate de cele pronunțate de ea în ultimul cînt al Purgatoriului, cu profeția despre soarta Bisericii și a Imperiului. «În seninătatea imensă dată de lăcașul de stole albe iese în evidență, izolată cu mîndrie, coroana ce-l așteaptă pe Henric al VII-lea» (Momigliano), iar «o atmosferă sfîntă și amplă înconjoară singurătatea» jilțului său, a cărui prezență, în fața lui Dumnezeu, mărturisește caracterul divin și necesar al Imperiului” (E.A. Panaitescu).