Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: May, 2014

O călătorie iniţiatică (4)

Inf_I_5

«Dar îndată ce-am ajuns la picioarele unui deal, acolo unde se termina acea vale ce mi-a străpuns inima de spaimă, am privit în sus şi i-am văzut umerii îmbrăcaţi în razele planetei ce poartă pe oricine pe drumul drept» (v. 13-18).

Dealul este antiteza pădurii sălbatice, simbolul ascensiunii virtuoase. Cu atît mai mult, cu cît versanţii colinei sînt luminaţi de razele soarelui, simbol al graţiei lui Dumnezeu, condiţie necesară a mîntuirii. Pe scurt, protagonistul reuşeşte cumva să depăşească teroarea păcatului şi întrezăreşte deja calea virtuoasă pe care trebuie să pornească. Privirea “în sus” reprezintă dorinţa de înălţare metafizică, desprinderea de murdăria telurică. În Psalmul 121 se arată: “Îmi ridic ochii spre munţi. De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pămîntul. Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte nu va dormita”.

Soarele trimite cu gîndul la prezenţa lui Dumnezeu, care veghează şi nu permite sufletului păcătos, ce se căieşte, să se piardă. Creatorul ca lumină, claritate şi indicator de mîntuire este o prezenţă recurentă a întregului poem.

«Atunci mi s-a mai potolit teama, pe care în lacul inimii mi-a întipărit-o noaptea ce-am petrecut-o cu atîta groază» (v. 19-21). La vederea dealului şi-a soarelui, spaima din inimă s-a mai calmat. “Lacul inimii” reprezintă partea concavă, unde se-adună sîngele înainte de-a fi retrimis în restul organismului, după ştiinţele medievale. Boccaccio arată că în această cavitate ar locui “spiritele vitale” şi aici este “receptaculul tuturor pasiunilor noastre; şi de aceea (Dante) spune că în ea i s-a prelungit patima după spaima avută”. Noaptea echivalează cu somnul, rătăcirea, tulburarea şi pierderea valorilor creştine.

Dante

Advertisements

O călătorie iniţiatică (3)

Inf_I_3

«E-atît de amară, că moartea abia o întrece; dar pentru a descrie binele pe care l-am găsit acolo, voi spune despre celelalte lucruri pe care le-am zărit» (v. 7-9). Numai moartea e ceva mai amară decît pădurea sălbatică. Trimiterea implicită la un pasaj din Biblie a fost deja remarcată de comentatori:

 “Şi am găsit că mai amară decît moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mîni sînt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea” (Eclesiastul, 7, 26).

Dacă acceptăm că avem o aluzie la textul biblic, descifrăm “pădurea” ca pe-o alegorie a desfrîului, de care Dante ar fi fost cuprins după dispariţia Beatricei. Dacă asemănarea cu Eclesiastul e fortuită, această ipoteză de lectură cade. Se prelungeşte astfel polisemia fascinantă a versurilor danteşti. Pentru a ne descrie binele găsit ulterior, poetul trebuie să ne vorbească despre dificultăţile depăşite mai întîi. Fie că “binele” se referă la Paradis, care e precedat în expediţia metafizică de imaginea ororilor Infernului; fie că “binele” e legat de apariţia lui Virgiliu, care urmează să-l ajute pe protagonist în faţa celor trei fiare ce-l vor agresa – terţina îşi păstrează caracterul ambiguu şi vaticinar. Iar Cîntul I îşi confirmă funcţia de prolog al întregului poem.

Inf_I_4

«Eu nu ştiu spune bine cum am intrat acolo, aşa copleşit eram de somn în acel moment cînd am părăsit calea cea dreaptă» (v. 10-12). Cu alte cuvinte, nu vă pot relata cum am intrat acolo (în pădurea întunecoasă, în ţinutul păcatului, în lumea visului), atît eram de adormit (de iresponsabil moral, de inconştient raţional), cînd m-am îndepărtat de pe drumul cel drept. Continuă posibilitatea lecturilor supraetajate din Divina Comedie la nivel biografic, alegoric, etic, oniric etc. “Somnul e adesea folosit în Biblie ca figură a păcatului, întrucît în timpul său mintea e întunecată, iar conştiinţa e adormită. (…) În plan filosofic, etica aristotelică, reluată de Sf. Toma şi de Dante, nu admite că intelectul poate alege deliberat răul; el îl alege tocmai ‘din greşeală’, căci e umbrit, crezînd anume că e binele” (A.M. Chiavacci Leonardi).

Dante-Botticelli

O călătorie iniţiatică (2)

Plină de semnificaţii e imaginea pădurii care deschide cîntul. Fără a insista, poetul trimite la o eventuală perioadă de rătăcire din viaţa lui. După moartea femeii iubite, Beatrice, tînărul a rămas fără un model călăuzitor, fără un agent care să-l îndemne la virtute. Nu ştim dacă pierderea drumului drept semnifică renunţarea temporară la credinţă, desfrîul ori vreo altă abatere de la codul etic. Nici nu e importantă particularizarea alegoriei generale a păcatului, echivalent cu pădurea şi întunericul. Pe de altă parte însuşi traseul existenţei a fost deja raportat la înaintarea printr-un codru plin de pericole neprevăzute, căci

 “adolescentul care intră în pădurea înşelătoare a acestei vieţi n-ar şti să meargă pe drumul cel bun dacă nu i l-ar arăta cei mai vîrstnici” (Ospăţul, IV, 24).

Inf_I_2

«Vai, cît e de greu să spun cum era această pădure sălbatică şi aspră şi dură, care în amintire îmi reînnoieşte spaima!» (v. 4-6). De remarcat apariţia, pentru prima dată, a structurii puzzle, una din principalele strategii de expresie în Divina Comedie: ordinea cuvintelor în terţină e amestecată, cititorul trebuie să recompună, pe cont propriu, desfăşurarea frazei. Triplul epitet vine să descrie atroce ameninţarea pădurii. Uimitor e şi jocul de cuvinte “selva selvaggia”, prin care conceptul (alegoric) e întunecat de propria sa derivaţie adjectivală. Este o construcţie intraductibilă prin eventuala “pădure păduroasă” şi efectiv de neechivalat artistic.

Dante-portret

O călătorie iniţiatică (1)

Dante se rătăceşte în pădurea întunecoasă. Îi taie calea cele trei fiare. Apare Virgiliu. Convorbirea dintre cei doi şi începerea călătoriei.

Inf_I_1

Cîntul I al Infernului reprezintă în acelaşi timp prologul întregului poem. «La jumătatea căii vieţii noastre, m-am pomenit într-o pădure întunecată, pentru că drumul drept era rătăcit» (v. 1-3). În opinia poetului, viaţa are o traiectorie armonioasă şi proporţională, după imaginea arcuită a cerului. Ideea e consemnată în tratatul său de estetică:

“toate vieţile pămînteşti… urcînd şi coborînd, potrivit este să fie asemănătoare cu imaginea arcului… viaţa noastră… se desfăşoară după imaginea acestui arc, urcînd şi coborînd. (…) Temeiul pe care mă bizui este că, dacă culmea arcului vieţii noastre e la treizeci şi cinci de ani, atîta cît ţine urcuşul acestei vîrste trebuie să ţină şi coborîşul” (Ospăţul, IV, 23-24).

Amiaza vieţii este aşadar la 35 de ani, dacă ţinem seama şi de cuvintele din Psalmi 89, 10 (“Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani”). Dante s-a născut în anul 1265. Printr-o simplă operaţie aritmetică, rezultă că aventura pe tărîmul celălalt poate fi atribuită anului 1300. Încă din primul vers se realizează o împletire a lumii reale, măsurate calendaristic, cu lumea transcendentală.

“Jumătatea drumului vieţii” e punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, zenitul existenţei, în lectură alegorică. Expediţia iniţiatică, de descoperire a universului înconjurător şi de testare a puterilor virtuţii, poate fi descifrată într-o lectură morală. Fuga din faţa păcatului şi căutarea graţiei lui Dumnezeu deschid poteca înţelesurilor anagogice. Să nu uităm că 1300 este anul cînd Bonifaciu al VIII-lea a proclamat marele jubileu. Voiajul pelerinilor spre Roma pămîntească, în vederea iertării păcatelor, e dublat de călătoria dantescă pe tărîmul celălalt. Parcursul istoric e intersectat de experienţa personală.

“M-am pomenit” include, încă din start, o ambiguitate voită de expresie: să fie vorba despre o expediţie reală şi concretă, de una imaginată, de una visată? Nu ştim. Toate ipotezele sînt valabile. Textul Divinei Comedii oferă – în mod programatic – o lectură paralelă şi suprastratificată. În funcţie de nivelul la care decidem să ne plasăm înţelegerea, vom citi o poveste autobiografică, una fictivă, una onirică, una filosofică şi aşa mai departe.

Dante_Piazza-Santa-Croce

Introducere (4)

divina_com

 

Din acest motiv toate ediţiile rezonabile din Divina Comedie sînt însoţite de explicaţii la subsolul paginii. Nimeni nu poate cuprinde cu mintea mesajul versurilor – nu zic în întregimea lor, dar adesea nici pe linia lor principală. A-l citi pe Dante este un exerciţiu de superbă umilinţă. Trebuie să ne recunoaştem la tot pasul ignoranţa, şovăirea, tatonările. Să ne ştim bucura de o nouă descoperire intelectuală. Însă, pentru a ajunge pînă acolo, trebuie să ne modificăm o gamă largă de deprinderi: să ne ucidem graba de-a avansa în pagină, să cucerim răbdarea de-a reveni circular asupra aceloraşi terţine, după ce le-am priceput la nivel literal, pentru a le admira şi în aspectul lor estetic.

Iată o altă trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum obişnuit îl parcurgem o singură dată. Aflăm cîte ceva. Ne place sau nu. Îl terminăm. Poate îl mai recitim peste cinci ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că lucrurile ne sînt deja cunoscute. Peste şapte ani, cînd îl citim a treia oară, plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge în descreştere, de obicei, în privinţa unei opere literare. În privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură nu ne place, e groaznic de greu, avem nevoie de-un specialist care să ne ajute, trebuie să ne oprim la fiecare terţină, să coborîm la subsol, să ne-ntoarcem, să reluăm aceeaşi terţină, să trecem la următoarea, apoi să revenim la primele două: tot timpul se produce mişcarea circulară, nu se merge de la stînga la dreapta, lectura nu înaintează linear. Şi nu putem avansa mai mult de două-trei pagini, datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară accesul e ceva mai uşor. A treia oară nu mai trebuie să coborîm la subsol, multe sensuri ne sînt deja cunoscute. A patra şi a cincea oară depăşim problema sensurilor şi începem să gustăm latura lirică, frumuseţea efectivă de la suprafaţă. (Nu putem aprecia ceva în necunoştinţă de cauză. Mai întîi trebuie să înţelegem pentru ca, abia după aceea, să savurăm.) Iată de ce eu susţin că Divina Comedie începe să ne placă abia de la a şasea, a şaptea lectură încolo. Nu mai vorbesc de marii fanatici, sau marii admiratori care ştiau recita, pe de rost, zeci de terţine, cînturi întregi sau părţi extinse dintr-o cantică. (A fost cazul lui G. Călinescu sau al lui George Coşbuc, în cultura română.)

Vă propun în continuare să ne întoarcem cu mintea în Evul Mediu, să revedem lumea cu ochii lui Dante. Vom citi versurile lui originale, în italiană. Îndată mai apoi vă voi oferi o traducere a lor în română, cît mai precisă cu putinţă, în proză. Totuşi terţinele sînt şi-aşa greu de pătruns, adesea, din motivele arătate mai sus. Ne va ajuta o parafrază, o simplificare suplimentară a pasajelor, prin insistenţa asupra semnificaţiei lor principale. Nu în ultimul rînd vocile autorizate ale dantologiei vor fi invocate, prin amplă citare, în vederea limpezirii unor situaţii problematice. Să mergem, aşadar, fiindcă drumul lung ne îndeamnă (“Andiam, ché la via lunga ne sospigne”).

Introducere (3)

divinacommedia

 

Dificultatea de natură sintactică, în lectura Divinei Comedii, este sporită de dificultatea ei semantică. Una şi aceeaşi terţină suprapune mai multe sensuri. Nu e vorba de o simplă întîmplare, ci de o tehnică specifică în meseria artistică. Dante o ştia prea bine şi a analizat-o în lucrarea sa Convivio, atunci cînd s-a referit la Biblie, care poate fi citită în patru feluri diferite: literal, alegoric, moral şi anagogic. În funcţie de nivelul spre care ne îndreptăm atenţia, unul şi acelaşi text ne spune lucruri deosebite.

 “E necesar să se ştie că scrierile pot fi înţelese şi trebuie desluşite în cel mult patru sensuri. Unul se numeşte literal [şi este cel care se mărgineşte la înţelesul strict al cuvintelor ce alcătuiesc ficţiunea, aşa cum sînt născocirile poeţilor. Celălalt se numeşte alegoric] şi este cel care se ascunde sub haina acestor născociri, fiind un adevăr învăluit într-o minciună frumoasă; ca de pildă atunci cînd Ovidiu zice că Orfeu îmblînzea cu citera lui fiarele şi făcea copacii şi pietrele să-l urmeze; ceea ce vrea să spună că omul înţelept, folosind strunele graiului, ar îmblînzi şi înmuia inimile crude şi ar îndruma după voia lui pe cei a căror viaţă nu cunoaşte ştiinţa şi arta; iar aceia care-şi trăiesc viaţa fără a judeca sînt întocmai ca pietrele. (…) Al treilea sens se numeşte moral, iar pe acesta cititorii trebuie să caute cu tot dinadinsul a-l descoperi în scrieri, spre binele lor şi al urmaşilor; aşa cum poate fi descoperit în Evanghelie unde spune că, urcînd Cristos pe munte pentru schimbarea la faţă, din cei doisprezece apostoli a luat cu sine doar trei; de unde ca morală se poate înţelege că, în lucrurile de mare taină, trebuie să avem puţini tovarăşi. Al patrulea sens se numeşte anagogic, adică supra-sens, ceea ce înseamnă lămurirea spirituală a unei scrieri care, chiar dacă e adevărată şi în sens literal, prin cele arătate vorbeşte despre supremele lucruri ale gloriei veşnice, aşa cum se poate vedea în acel cînt al Profetului care spune că, ieşind neamul lui Israel din Egipt, Iudeea a devenit sfîntă şi liberă. Căci deşi e ştiut că cele povestite sînt adevărate în sens literal, nu e mai puţin adevărat ceea ce se înţelege în sens spiritual şi anume că, ieşind sufletul din păcat, devine în toată puterea lui liber şi sfînt”.

Aşadar parcurgem versurile la suprafaţă şi le evaluăm în sensul lor literal. Coborîm spre conotaţia lor ascunsă şi dăm peste sensul alegoric. Urmărim învăţăturile despre cum să căutăm binele, cum să evităm răul, şi străbatem nivelul moral. Cercetăm cu mintea mesajul vieţii viitoare, chipul lui Dumnezeu imprimat în creaturile sale, şi descoperim nivelul anagogic. Dar toată această complexitate este greu de sesizat pe cont propriu, în singurătatea omului care se scufundă între paginile cărţii.

Introducere (2)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Iată de exemplu a doua terţină a Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că pădurea sălbatică (în care s-a rătăcit personajul principal) e aşa de aspră şi groaznică, încît reînnoieşte spaima în amintire. Cum se exprimă poetul?

„Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!”

Adică, respectînd topica de puzzle a originalului: “Vai, cît să spun cum era e lucru greu / această pădure sălbatică şi aspră şi groaznică / ce în gînd reînnoieşte teama!”. O impresionantă exclamaţie de groază e descompusă într-o sintaxă întortocheată. Dacă urmăresc toate meandrele frazei, fără să ridic privirea, fără să merg cu mintea la nucleul sensului, risc să pierd esenţialul.

 Prin urmare, dacă iau terţina, o citesc de la stînga la dreapta şi încerc să mă descurc de unul singur, îmi va fi aproape imposibil. Voi zice: nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o voi pricepe mai bine. Dar următoarea e şi mai încifrată, şi mai încurcată. De la a treia mă apucă disperarea. De la a patra îmi pierd speranţele şi renunţ la lectură. Ce am atunci de făcut? Citesc odată în ordinea sintactică propusă de Dante, mă duc jos la subsol, acolo găsesc decriptarea “normală”, apoi revin şi îmi bucur privirea cu acest joc de puzzle pe care l-a edificat autorul, care a amestecat deliberat cuvintele în terţină.

Datorită specificului construcţiei sale sintactice, Divina Comedie nu permite o lectură lineară, ca toate celelalte cărţi cu care ne-am obişnuit. Ea impune o lectură circulară: parcurg terţina, mă opresc, merg cu privirea la explicaţii, recompun sensurile principale, revin asupra versurilor, regăsesc ipoteza mea în cuvintele poetului, îi admir mlădierile artistice.

Pentru a face asta, trebuie să lupt cu un obicei pe care l-am deprins în zeci de ani. Cititorul de azi e grăbit. El fotografiază pagina de-a curmezişul, răsfoieşte febril. Alte şi alte cărţi, reviste, site-uri, bloguri şi mesaje îi captivează atenţia. Trăieşte sub presiunea vitezei şi a acumulării cantitative. Însă una e să dau pe gît o sticlă de vin, care mă ameţeşte. Şi altceva e să învîrt sorbitura pe cerul gurii, pentru a-i savura buchetul. Lectura Divinei Comedii mă obligă la răbdarea oenologului şi la descoperirea plăcerii de-a degusta literatura cu încetinitorul.

Introducere (1)

Divina_commedia

M-am hotărît să deschid acest blog, separat de cel pe care îl susţin curent, pentru a desfăşura în mod sistematic ceea ce de cîteva secole se cheamă Lectura Dantis. Este vorba despre o activitate specifică, impusă de înseşi caracteristicile poemului dantesc. Autorul şi-a gîndit capodopera şi a scris-o în italiană, nu în latina dominantă în cancelarii la începutul lui Trecento, pentru a veni în întîmpinarea publicului, pentru a pune învăţăturile poeziei la îndemîna oamenilor de rînd. Totuşi o seamă de obstacole serioase au stat, încă de-atunci, în calea cititorilor (care erau mai curînd ascultători: tiparul încă nu se inventase, iar manuscrisele circulau aleatoriu).

Divina Comedie este o operă unică în istoria culturală şi, ca atare, trebuie parcursă altfel decît oricare alta. De la elementele cele mai banale. De obicei citim de la stînga la dreapta. Cînd am terminat, dăm pagina. Cînd am terminat paginile, am încheiat volumul. Ei bine, nu! Cu Divina Comedie nu aşa trebuie făcut! Ea e structurată pe terţine (aşadar grupuri de cîte trei versuri). Citeşti o terţină. Cînd o parcurgi pe a doua, încep să te cuprindă ameţelile, din cauza limbajului metaforic, a aluziilor cultural-istorice, a strategiilor poetice. La a treia eşti pierdut în spaţiu. De la a patra te chinui degeaba, pentru că nu mai înţelegi nimic. Dacă încerci să parcurgi Divina Comedie în mod tradiţional, de la stînga la dreapta, ca orice altă carte, nu ai absolut nici o şansă. Oricine ai fi. După primele pagini dai cu cartea de pereţi şi renunţi la lectură. Dar atunci cum trebuie procedat? Parcurgi prima terţină (cele trei versuri). După care mergi la subsolul ediţiei şi citeşti explicaţiile. Apoi te întorci şi reiei, prin prisma lor, terţina abia parcursă. Abia la această a doua lectură începi să pricepi liniile generale de sens.

Pentru detaliile suplimentare, reorganizezi topica din interiorul terţinei parcurse. O trăsătură a Divinei Comedii este că autorul se delectează cu un “joc” intelectual răspîndit pe-atunci. Şi anume întîlnim în lirica medievală structura de tip puzzle. Ce înseamnă asta? Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica “firească”. Atît în limba română cît şi în italiană, avem de obicei o construcţie sintactică de tipul: Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De exemplu: “Copilul vine la şcoală fericit cu autobuzul în fiecare dimineaţă împreună cu fratele său”. Şi atunci am înţeles despre ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El ar zice: “Cu fratele fericit autobuzul copilul la şcoală vine dimineaţă în fiecare”. De ce? Pentru că una din mizele poeziei este nu să exprime realitatea ca atare, în mod tranzitiv, ci să se joace cu materia primă, cuvintele. Artistul trebuie să împace tensiunea dintre conţinutul pe care îl are de redat şi forma estetică a edificiului.