Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: May, 2014

O călătorie iniţiatică (4)

Inf_I_5

«Dar îndată ce-am ajuns la picioarele unui deal, acolo unde se termina acea vale ce mi-a străpuns inima de spaimă, am privit în sus şi i-am văzut umerii îmbrăcaţi în razele planetei ce poartă pe oricine pe drumul drept» (v. 13-18).

Dealul este antiteza pădurii sălbatice, simbolul ascensiunii virtuoase. Cu atît mai mult, cu cît versanţii colinei sînt luminaţi de razele soarelui, simbol al graţiei lui Dumnezeu, condiţie necesară a mîntuirii. Pe scurt, protagonistul reuşeşte cumva să depăşească teroarea păcatului şi întrezăreşte deja calea virtuoasă pe care trebuie să pornească. Privirea “în sus” reprezintă dorinţa de înălţare metafizică, desprinderea de murdăria telurică. În Psalmul 121 se arată: “Îmi ridic ochii spre munţi. De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pămîntul. Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte nu va dormita”.

Soarele trimite cu gîndul la prezenţa lui Dumnezeu, care veghează şi nu permite sufletului păcătos, ce se căieşte, să se piardă. Creatorul ca lumină, claritate şi indicator de mîntuire este o prezenţă recurentă a întregului poem.

«Atunci mi s-a mai potolit teama, pe care în lacul inimii mi-a întipărit-o noaptea ce-am petrecut-o cu atîta groază» (v. 19-21). La vederea dealului şi-a soarelui, spaima din inimă s-a mai calmat. “Lacul inimii” reprezintă partea concavă, unde se-adună sîngele înainte de-a fi retrimis în restul organismului, după ştiinţele medievale. Boccaccio arată că în această cavitate ar locui “spiritele vitale” şi aici este “receptaculul tuturor pasiunilor noastre; şi de aceea (Dante) spune că în ea i s-a prelungit patima după spaima avută”. Noaptea echivalează cu somnul, rătăcirea, tulburarea şi pierderea valorilor creştine.

Dante

Advertisements

O călătorie iniţiatică (3)

Inf_I_3

«E-atît de amară, că moartea abia o întrece; dar pentru a descrie binele pe care l-am găsit acolo, voi spune despre celelalte lucruri pe care le-am zărit» (v. 7-9). Numai moartea e ceva mai amară decît pădurea sălbatică. Trimiterea implicită la un pasaj din Biblie a fost deja remarcată de comentatori:

 “Şi am găsit că mai amară decît moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mîni sînt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea” (Eclesiastul, 7, 26).

Dacă acceptăm că avem o aluzie la textul biblic, descifrăm “pădurea” ca pe-o alegorie a desfrîului, de care Dante ar fi fost cuprins după dispariţia Beatricei. Dacă asemănarea cu Eclesiastul e fortuită, această ipoteză de lectură cade. Se prelungeşte astfel polisemia fascinantă a versurilor danteşti. Pentru a ne descrie binele găsit ulterior, poetul trebuie să ne vorbească despre dificultăţile depăşite mai întîi. Fie că “binele” se referă la Paradis, care e precedat în expediţia metafizică de imaginea ororilor Infernului; fie că “binele” e legat de apariţia lui Virgiliu, care urmează să-l ajute pe protagonist în faţa celor trei fiare ce-l vor agresa – terţina îşi păstrează caracterul ambiguu şi vaticinar. Iar Cîntul I îşi confirmă funcţia de prolog al întregului poem.

Inf_I_4

«Eu nu ştiu spune bine cum am intrat acolo, aşa copleşit eram de somn în acel moment cînd am părăsit calea cea dreaptă» (v. 10-12). Cu alte cuvinte, nu vă pot relata cum am intrat acolo (în pădurea întunecoasă, în ţinutul păcatului, în lumea visului), atît eram de adormit (de iresponsabil moral, de inconştient raţional), cînd m-am îndepărtat de pe drumul cel drept. Continuă posibilitatea lecturilor supraetajate din Divina Comedie la nivel biografic, alegoric, etic, oniric etc. “Somnul e adesea folosit în Biblie ca figură a păcatului, întrucît în timpul său mintea e întunecată, iar conştiinţa e adormită. (…) În plan filosofic, etica aristotelică, reluată de Sf. Toma şi de Dante, nu admite că intelectul poate alege deliberat răul; el îl alege tocmai ‘din greşeală’, căci e umbrit, crezînd anume că e binele” (A.M. Chiavacci Leonardi).

Dante-Botticelli

O călătorie iniţiatică (2)

Plină de semnificaţii e imaginea pădurii care deschide cîntul. Fără a insista, poetul trimite la o eventuală perioadă de rătăcire din viaţa lui. După moartea femeii iubite, Beatrice, tînărul a rămas fără un model călăuzitor, fără un agent care să-l îndemne la virtute. Nu ştim dacă pierderea drumului drept semnifică renunţarea temporară la credinţă, desfrîul ori vreo altă abatere de la codul etic. Nici nu e importantă particularizarea alegoriei generale a păcatului, echivalent cu pădurea şi întunericul. Pe de altă parte însuşi traseul existenţei a fost deja raportat la înaintarea printr-un codru plin de pericole neprevăzute, căci

 “adolescentul care intră în pădurea înşelătoare a acestei vieţi n-ar şti să meargă pe drumul cel bun dacă nu i l-ar arăta cei mai vîrstnici” (Ospăţul, IV, 24).

Inf_I_2

«Vai, cît e de greu să spun cum era această pădure sălbatică şi aspră şi dură, care în amintire îmi reînnoieşte spaima!» (v. 4-6). De remarcat apariţia, pentru prima dată, a structurii puzzle, una din principalele strategii de expresie în Divina Comedie: ordinea cuvintelor în terţină e amestecată, cititorul trebuie să recompună, pe cont propriu, desfăşurarea frazei. Triplul epitet vine să descrie atroce ameninţarea pădurii. Uimitor e şi jocul de cuvinte “selva selvaggia”, prin care conceptul (alegoric) e întunecat de propria sa derivaţie adjectivală. Este o construcţie intraductibilă prin eventuala “pădure păduroasă” şi efectiv de neechivalat artistic.

Dante-portret

O călătorie iniţiatică (1)

Dante se rătăceşte în pădurea întunecoasă. Îi taie calea cele trei fiare. Apare Virgiliu. Convorbirea dintre cei doi şi începerea călătoriei.

Inf_I_1

Cîntul I al Infernului reprezintă în acelaşi timp prologul întregului poem. «La jumătatea drumului vieţii noastre, m-am pomenit într-o pădure întunecată, fiindcă drumul drept era rătăcit» (v. 1-3). În opinia poetului, viaţa are o traiectorie armonioasă şi proporţională, după imaginea arcuită a cerului. Ideea e consemnată în tratatul său de estetică:

“toate vieţile pămînteşti… urcînd şi coborînd, potrivit este să fie asemănătoare cu imaginea arcului… viaţa noastră… se desfăşoară după imaginea acestui arc, urcînd şi coborînd. (…) Temeiul pe care mă bizui este că, dacă culmea arcului vieţii noastre e la treizeci şi cinci de ani, atîta cît ţine urcuşul acestei vîrste trebuie să ţină şi coborîşul” (Ospăţul, IV, 23-24).

Amiaza vieţii este aşadar la 35 de ani, dacă ţinem seama şi de cuvintele din Psalmi 89, 10 (“Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani”). Dante s-a născut în anul 1265. Printr-o simplă operaţie aritmetică, rezultă că aventura pe tărîmul celălalt poate fi atribuită anului 1300. Încă din primul vers se realizează o împletire a lumii reale, măsurate calendaristic, cu lumea transcendentală.

“Jumătatea drumului vieţii” e punctul maximei maturităţi şi abilităţi personale, zenitul existenţei, în lectură alegorică. Expediţia iniţiatică, de descoperire a universului înconjurător şi de testare a puterilor virtuţii, poate fi descifrată într-o lectură morală. Fuga din faţa păcatului şi căutarea graţiei lui Dumnezeu deschid poteca înţelesurilor anagogice. Să nu uităm că 1300 este anul cînd Bonifaciu al VIII-lea a proclamat marele jubileu. Voiajul pelerinilor spre Roma pămîntească, în vederea iertării păcatelor, e dublat de călătoria dantescă pe tărîmul celălalt. Parcursul istoric e intersectat de experienţa personală.

“M-am pomenit” include, încă din start, o ambiguitate voită de expresie: să fie vorba despre o expediţie reală şi concretă, de una imaginată, de una visată? Nu ştim. Toate ipotezele sînt valabile. Textul Divinei Comedii oferă – în mod programatic – o lectură paralelă şi suprastratificată. În funcţie de nivelul la care decidem să ne plasăm înţelegerea, vom citi o poveste autobiografică, una fictivă, una onirică, una filosofică şi aşa mai departe.

Dante_Piazza-Santa-Croce