O călătorie iniţiatică (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_I_5

«Dar îndată ce-am ajuns la picioarele unui deal, acolo unde se termina acea vale ce mi-a străpuns inima de spaimă, am privit în sus şi i-am văzut umerii îmbrăcaţi în razele planetei ce poartă pe oricine pe drumul drept» (v. 13-18).

Dealul este antiteza pădurii sălbatice, simbolul ascensiunii virtuoase. Cu atît mai mult, cu cît versanţii colinei sînt luminaţi de razele soarelui, simbol al graţiei lui Dumnezeu, condiţie necesară a mîntuirii. Pe scurt, protagonistul reuşeşte cumva să depăşească teroarea păcatului şi întrezăreşte deja calea virtuoasă pe care trebuie să pornească. Privirea “în sus” reprezintă dorinţa de înălţare metafizică, desprinderea de murdăria telurică. În Psalmul 121 se arată: “Îmi ridic ochii spre munţi. De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pămîntul. Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte nu va dormita”.

Soarele trimite cu gîndul la prezenţa lui Dumnezeu, care veghează şi nu permite sufletului păcătos, ce se căieşte, să se piardă. Creatorul ca lumină, claritate şi indicator de mîntuire este o prezenţă recurentă a întregului poem.

«Atunci mi s-a mai potolit teama, pe care în lacul inimii mi-a întipărit-o noaptea ce-am petrecut-o cu atîta groază» (v. 19-21). La vederea dealului şi-a soarelui, spaima din inimă s-a mai calmat. “Lacul inimii” reprezintă partea concavă, unde se-adună sîngele înainte de-a fi retrimis în restul organismului, după ştiinţele medievale. Boccaccio arată că în această cavitate ar locui “spiritele vitale” şi aici este “receptaculul tuturor pasiunilor noastre; şi de aceea (Dante) spune că în ea i s-a prelungit patima după spaima avută”. Noaptea echivalează cu somnul, rătăcirea, tulburarea şi pierderea valorilor creştine.

Dante

Advertisements