Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: June, 2014

Spirite măreţe (6)

Inf_IV_16

«Am venit la poalele unui nobil castel, de şapte ori încercuit de ziduri înalte, apărat împrejur de-un minunat pîrîu. Acesta l-am traversat ca pămîntul uscat; pe şapte porţi am intrat cu aceşti înţelepţi: am ajuns pe o pajişte cu verdeaţă proaspătă» (v. 106-111). “Acest loc distinct, care desparte ‘spiritele măreţe’ de locuitorii Limbului, caracterizat de elemente pe care tradiţia le indica, pe urmele Cîmpiilor Elizee virgiliene, cu amănunte devenite tipice pentru locus amoenus, este una din creaţiile danteşti originale în cadrul Limbului. S-a vorbit de preumanism dantesc, în legătură cu această distincţie şi această listă de spirite măreţe, în care predomină exemplele provenite din lumea clasică, dar pentru a demonstra cît de substanţial în Evul Mediu rămîne Dante ar fi suficient acest ‘castel’ atît de medieval, cu zidurile şi groapa lui de apărare, precum şi cu caracterul polisemantic care îl distinge. Este evident ecoul virgilian din cartea a VI-a a Eneidei (…). E mai dificil de interpretat valoarea simbolică nu doar a nobilului castel, ci şi a caracteristicilor sale. Unii s-au gîndit la ştiinţă (castelul) şi cele şapte arte (zidurile şi porţile); alţii, preocupaţi să deosebească simbolismul zidurilor de acela al porţilor, au văzut în primele cele şapte virtuţi liberale şi au lăsat pe seama porţilor alegoria celor şapte arte (Trivium şi Quadrivium). Alţii s-au gîndit la filosofie, pentru castel, şi la cele şapte componente ale sale (Fizica, Metafizica, Etica, Politica, Economia, Matematica, Dialectica) pentru ziduri şi porţi etc. Ţinînd seama de semnificaţia pe care, după eseul publicat de Forti, o au prin consens unanim ‘spiritele măreţe’, poate că e mai plauzibil să ne gîndim la castel ca simbol al nobleţei umane, care pune în valoare virtuţile morale (prudenţa, justiţia, forţa, temperanţa) şi intelectuale (inteligenţa, ştiinţa şi înţelepciunea) simbolizate de ziduri. (…) La fel de dificilă e interpretarea simbolică a minunatului pîrîu care înconjoară  zidurile cetăţii medievale, cele şapte rînduri de apărare ale nobilului castel. (…) Exegeza se reduce la două ipoteze diferite: fie reprezintă un obstacol, care trebuie depăşit pentru a dobîndi nobleţea sufletească, fie un obicei dobîndit de cei şase poeţi, care îl depăşesc aproape fără a-şi da seama. (…) Vom spune doar că recunoaştem în pîrîu un obstacol în dobîndirea virtuţii (bunurile pămînteşti? bogăţiile? plăcerile lumeşti?), pe care cei şase poeţi, în înţelepciunea pe care au dobîndit-o, îl depăşesc cu uşurinţă, ba chiar, concret vorbind, îl calcă în picioare” (Umberto Bosco).

nobile_castello

Trivio sau Trivium reprezentau în Evul Mediu cele trei arte liberale şi predarea lor: gramatica, retorica şi dialectica. Ele erau urmate de Quadrivio sau Quadrivium (cele patru căi), adică cele patru discipline incluse în sfera matematicii: aritmetica, geometria, astronomia şi muzica.

Inf_IV_17

«Oameni erau acolo cu priviri lente şi grave, cu mare autoritate în aspectul lor; vorbeau rar, cu voci suave. Ne-am tras astfel de pe o margine, la loc deschis, luminos şi înalt, încît puteau fi văzuţi cu toţii» (v. 112-117). “Aspectul plin de autoritate, privirea gravă, vorba rară şi blîndă erau trăsăturile tipice ale figurii omului înţelept (indicate de Valerius Maximus, după Anonimul), care trimit în mod explicit la omul măreţ din comentariul Sfîntului Toma la Etica aristotelică. (…) Aici creează în jurul figurilor un halou de respect şi solemnitate care e tipic pentru acest loc” (Chiavacci Leonardi).

Inf_IV_18

«Acolo, drept în faţă, pe verdele smalţ, mi-au fost arătate spiritele măreţe, de-a căror vedere în sinea mea mă exalt. Am văzut-o pe Electra cu mulţi tovarăşi, între care i-am cunoscut pe Hector şi pe Enea, pe Cezar înarmat cu ochii aprigi» (v. 118-123). Urmează cea mai amplă enumeraţie de personalităţi cultural-istorice din Divina Comedie. Procedeul artistic poate fi relevant pentru descrierea impresionantă a Limbului, în toată complexitatea sa, după cum – dacă facem abstracţie de identitatea fiecărui personaj menţionat în treacăt – putem recunoaşte o minunată poezie a numelor, unde prevalează grandoarea şi muzicalitatea, în pofida semanticii. Electra e fiica lui Atlas şi mama lui Dardanus, cel care a întemeiat Troia. Din ea au derivat aşadar toţi troienii, dintre care poetul îi menţionează pe cei mai iluştri, Hector şi Enea. Cezar este întemeietorul Imperiului Roman. Aici el stă “armato con gli occhi grifagni”, o expresie poetică devenită celebră. “Grifagni în terminologia vînătorii cu şoim erau păsările rapace care se distingeau prin ochii roşii, de foc: erau printre cele mai apreciate de vînători” (T. Di Salvo).

soim

“Lista de nume care urmează, formă tipică a poeziei serventese medievale, dar care provine totuşi din ‘catalogul’ propriu poemelor clasice, şi în special celui al Cîmpiilor Elizee virgiliene (Eneida VI, 756-892), nu e construită întîmplător. Primul grup, de eroi ai vieţii active, include toate personajele din istoria Romei, de care aparţine şi cea a Troiei. Valoarea providenţială şi profetică pe care Roma şi imperiul său o au pentru Dante în istoria lumii stau cu siguranţă la originea acestei opţiuni. Al doilea grup, de filosofi şi poeţi, impresionanţi în viaţa contemplativă, se strînge în schimb în jurul lui Aristotel, ce reprezintă înţelepciunea umană; şi aceştia au pregătit şi au presimţit cumva – ca şi Virgiliu – venirea adevărului revelat. Cele două grupuri zugrăvesc prin urmare virtuţile morale şi intelectuale proprii omului, maxima demnitate şi onoare pe care le poate obţine omul, prin puterile sale, fiind limitat tocmai la conceptul de măreţie, care nu e suficient pentru a-l conduce la Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi).

nobili

Advertisements

Spirite măreţe (5)

Inf_IV_14

«Aşa am văzut adunată frumoasa şcoală a acelui senior al poeziei prea nobile, care deasupra tuturor ca vulturul zboară. După ce-au vorbit puţin laolaltă, s-au răsucit spre mine cu un semn de salut; iar învăţătorul meu a zîmbit pentru asta» (v. 94-99). Frumoasa şcoală artistică era toată adunată şi era condusă de Homer, care mergea în fruntea tuturor, cu spada în mînă. Marii poeţi s-au sfătuit o clipă, apoi l-au salutat pe Dante, ceea ce l-a bucurat pe Virgiliu. Este de remarcat performanţa ilustrării estetice a conceptului Primus inter pares: Homer păşeşte în faţa tuturor, pentru a-şi marca preeminenţa, dar e urmat îndeaproape de ceilalţi, care-i sînt egali.

Inf_IV_15

«Şi încă mai multă onoare mi-au făcut, căci astfel m-au primit între ei, încît am fost al şaselea între asemenea înţelepţi. Am mers laolaltă pînă la lumină, vorbind despre lucruri pentru care tăcerea e frumoasă, aşa cum era vorbirea acolo unde era [potrivită]» (v. 100-105). Pleiada poeţilor antici i-a acordat încă mai multă onoare, fiindcă l-a primit pe Dante în rîndul său. Cu toţii au mers împreună spre lumină, întreţinîndu-se despre lucruri care erau foarte importante atunci, dar care nu se cade a fi divulgate acum. A curs multă cerneală în comentariile care notau că Dante se include, în propriile sale versuri, printre marile nume ale literaturii universale. Unii i-au reproşat orgoliul autoelogiator, cu totul lipsit de proporţii. Alţii i-au luat apărarea: poetul – deşi nu terminase de scris Divina Comedie – era conştient de valoarea sa artistică. “Această scenă ar putea fi considerată un fel de autoconsacrare, ce corespunde programului pe care Dante îl urmează cu ambiţie: acela de-a prelua patrimoniul şi experienţa artistică ale Antichităţii şi de-a le include în poezia italiană” (T. Di Salvo). “Tradiţia spiritului european nu cunoaşte o altă situaţie de o atît de impresionantă înălţime, gingăşie şi rodnicie. Este întîlnirea celor doi latini de valoare supremă. Din punct de vedere istoric, ea înseamnă pecetluirea alianţei pe care Evul Mediu latin a realizat-o între Antichitate şi lumea modernă” (E.R. Curtius, trad. rom. de A. Armbruster).

nobile_scuola

Spirite măreţe (4)

Inf_IV_10

«Nu ne opream paşii fiindcă el vorbea, ci treceam pădurea totuşi, pădurea, zic, deasă de spirite. Încă nu eram departe de locul unde mă trezisem din somn, cînd am văzut un foc ce învingea / pe care-l înfăşura emisfera de tenebre. Mai aveam de mers pînă la el, dar nu aşa încît să nu întrezăresc că lume demnă de onoare şedea în acel loc» (v. 64-72). Ne-am continuat drumul, în timp ce Virgiliu îmi dădea explicaţiile. Ceva mai încolo am văzut un foc care  emisfera de tenebre o învingea / pe care emisfera de tenebre îl înfăşura. Cîţiva oameni cu o ţinută foarte demnă stăteau în jurul lui. Vincia = a fost citit în două direcţii diferite, ca imperfect al verbului vincere, a învinge, sau ca derivat al verbului latin vincire, a înfăşura. În funcţie de înţelesul conferit acestui verb, întregul vers îşi răstoarnă semnificaţia. a) Focul e mai puternic decît tenebrele. b) Tenebrele învăluie focul şi-i limitează acţiunea. În prima variantă se subliniază demnitatea luminoasă a raţiunii, care şi-a croit un loc de vază în oceanul de beznă al ignoranţei. În a doua ipoteză “semnificaţia simbolică e evidentă: lumina raţiunii nu poate să depăşească, să risipească cercul întunericului: o poate face doar graţia iluminantă a lui Dumnezeu. Marile spirite degeaba au avut o inteligenţă chiar excepţională, ea a fost ca o mică flacără într-o mare de obscuritate” (T. Di Salvo).

omero1

Eroii care vor apărea sînt cu toţii “demni de mare onoare, de onorata nominanza, fiind cu adevărat plini de demnitate, fără a cădea aşadar în defectul meschinăriei, caracteristic celui ce renunţă la reputaţia onorată. Să fii demn de onoare înseamnă să ţinteşti vîrful diverselor virtuţi, adică maximul înţelepciunii, al puterii, al stăpînirii de sine, al dreptăţii şi aşa mai departe; iar onoarea e tocmai recunoaşterea acestei forme maxime a virtuţii şi este cea mai mare calitate exterioară, fiindcă e singura care i se atribuie inclusiv divinităţii. Calitatea exterioară a acestei virtuţi nu poate tulbura seninătatea spiritului nobil, a cărui virtute constă tocmai în faptul de-a se şti demn de asemenea onoare, în bucuria rezervată cînd o primeşte, în dispreţuirea onorurilor mărunte, în indiferenţa pentru onorurile ratate. Tocmai din acest motiv, în a doua parte a cîntului, cea dedicată spiritelor măreţe, se reia în ecou cuvîntul ‘onoare’: orrevol (v. 72), onori (v. 73), onranza (v. 74), onrata (v. 76), onorate (v. 80), onore (v. 93), onor (v. 133); nu putem crede că aceasta e fără semnificaţie; sînt glorioase coroane verbale, aşezate cu multă grijă pentru a decora frunţile spiritelor măreţe” (F. Forti).

Inf_IV_11

«‘O, tu, ce onorezi ştiinţa şi arta, spune-mi cine sînt aceştia cu atîta onorificenţă, care de ceilalţi îi desparte?’. Şi acela către mine: ‘Onorata reputaţie, care despre ei răsună sus, în viaţa ta, le dobîndeşte graţie în ceruri încît astfel îi distinge’» (v. 73-78). Dante întreabă cine sînt spiritele care se deosebesc astfel de ceilalţi păcătoşi. Virgiliu îl lămureşte că prestigiul pe care şi l-au cîştigat în timpul vieţii îi evidenţiază şi după moarte.

Inf_IV_12

«Atunci  o voce a fost de mine auzită: ‘Onoraţi-l pe prea înaltul poet: umbra lui se întoarce, care a fost plecată’. După ce vocea s-a oprit tăcînd, am văzut patru mari umbre venind spre noi: înfăţişare aveau nici tristă, nici fericită. Bunul învăţător a început să-mi spună: ‘Priveşte-l pe acela cu spada în mînă, care vine în faţa celor trei ca un rege» (v. 79-87). O voce neprecizată le atrage atenţia celor din jurul focului că revine Virgiliu, care a fost plecat, se cuvine să fie primit cu respect. S-au apropiat patru umbre cu un comportament grav, demn, distins. Poetul latin îi atrage atenţia lui Dante asupra celui dintîi care vine, cu spada în mînă, în faţa celorlalţi trei. “Acesta este unul dintre momentele cele mai elevate, din întregul poem, pentru ceea ce-a fost numit de către cineva, în mod nepotrivit, umanismul lui Dante şi în care se exprimă admiraţia necondiţionată şi aproape religioasă a lui Dante pentru valorile poetice şi literare care mai apoi s-au distins de-a lungul Umanismului. Parcă acel onorate nu e pronunţat de o singură voce, ci de o autoritate mai presus de întreaga omenire, şi nu doar la adresa unui grup de poeţi, pentru ca în poet, în poezie să fie recunoscute virtuţile care fac din om creatura cea mai perfectă pe lume: o perfecţiune pe care numai poezia (şi în general cultura literară) izbuteşte s-o scoată în evidenţă pe deplin. În Purgatoriu XXI, 85, Dante va spune că titlul de poet este cel ‘care cel mai mult durează şi cel mai mult onorează’” (T. Di Salvo).

Inf_IV_13

«Acela e Homer, poetul suveran; celălalt e Horaţiu, satiricul, care vine; Ovidiu e al treilea, iar ultimul Lucan. Întrucît fiecare e ca mine, în denumirea pronunţată de vocea singuratică, ei mă onorează şi bine fac astfel » (v. 88-93). Cel dintîi e Homer, suveranul liricii; este urmat de satiricul Horaţiu, de Ovidiu şi de Lucan. Cu toţii sînt poeţi faimoşi ca şi Virgiliu, de aceea ei îl onorează pe el şi, implicit, îşi fac onoare lor înşile. “Este citat un singur grec, Homer, numit superior celorlalţi, în conformitate cu cele prescrise de retorica medievală, potrivit căreia poezia epică era forma cea mai înaltă, nobilă, complexă de poezie” (T. Di Salvo). “Poeţii latini aici amintiţi sînt cei mai citiţi şi studiaţi în tot Evul Mediu; ei figurează în ordine cronologică şi par să reprezinte cele trei stiluri principale: umil (Horaţiu în Satire), comic (Ovidiu în Metamorfoze) şi tragic (Lucan). Unul singur lipseşte, foarte drag lui Dante – Staţiu – care se va regăsi printre cei mîntuiţi” (Chiavacci Leonardi).

omero2

Spirite măreţe (3)

Inf_IV_7

«‘Spune-mi, maestrul meu, spune-mi, stăpîne’, am început eu vrînd să fiu sigur de acea credinţă care învinge orice greşeală: ‘a ieşit de aici vreodată cineva, ori prin meritul său, ori prin al altuia, care apoi să fie mîntuit?’. Şi acela, care a înţeles vorba mea acoperită…» (v. 46-51). Dante îl întreabă emoţionat pe Virgiliu dacă a scăpat cineva din Infern, pentru a merge în Paradis. El vrea să ştie implicit dacă îndrumătorul său are vreo şansă de-a ieşi de-acolo, sau dacă doctrina credinţei e mai puternică decît speranţele sale. Latinul îi înţelege întrebarea şi îl lămureşte. “Dante ştie prin credinţa sa că damnaţii, oricărei categorii i-ar aparţine, vor rămîne în Infern. De un alt lucru, exprimat aluziv, vrea să fie sigur poetul, anume că ceea ce l-a învăţat Credinţa (în Isus coborît în Infern) e lipsit de orice îndoială sau eroare. Tradiţia proclama ca adevăr că Cristos, înviat din morţi, a coborît în Infern, i-a eliberat şi i-a luat cu sine în Paradis pe toţi cei care, născuţi mai devreme decît el, au crezut în el. În legătură cu acest fapt cerea Dante de la Virgiliu o asigurare, care derivă din caracterul indiscutabil al credinţei” (T. Di Salvo).

isus_in_infern

“În ce priveşte eliberarea evreilor drepţi, Dante cunoaşte tradiţia textelor patristice şi găseşte o confirmare a lor la Sf. Toma din Aquino (Summa theol. III, LII). Ei bine, de-a lungul Comediei – şi se va vedea mai bine în Purgatoriu, dar mai ales în Paradis – victoriile de credinţă ale lui Dante, afirmaţiile şi confirmările ei sînt reprezentate de întrebările pe care el le formulează şi de răspunsurile pe care le primeşte, în care diverse subiecte sînt consolidate. Nici chiar printre teologi nu erau limpezi teoriile despre Limb şi locuitorii săi, ori cele despre eliberarea Patriarhilor. Este foarte firesc aşadar ca Dante să i se adreseze celui care a fost martor direct, pentru a deveni sigur di quella fede che vince ogni errore (de acea credinţă ce învinge orice greşeală)” (Umberto Bosco).

Inf_IV_8

«…a răspuns: ‘Eu eram nou în starea aceasta, cînd am văzut venind un preaputernic, cu semnul victoriei încoronat. A tras afară de-aici umbra primului părinte, pe a lui Abel, fiul său şi pe a lui Noe, a lui Moise legiuitorul supus…» (v. 52-57). Virgiliu murise de puţin timp, cînd a coborît Isus în locul de pierzanie şi i-a luat cu sine pe unii de-acolo. Semnul de victorie al lui Isus era aureola cu cruce, imagine prin care era adesea reprezentat în pictura medievală. De la moartea lui Virgiliu (anul 19 î.C.) şi pînă la moartea lui Cristos (la vîrsta de 33 de ani), au trecut doar 52 de ani. De către Mîntuitor au fost salvaţi Adam (primul părinte al omenirii), fiul său Abel (ciobanul virtuos, ucis de fratele Cain), Noe (patriarhul fidel care a organizat supravieţuirea în timpul potopului) şi Moise (cel care a dat legile poporului israelian şi i-a fost supus Domnului).

Inf_IV_9

«…Avraam patriarhul şi regele David, Israel cu tatăl şi născuţii săi şi Rahela, pentru care atîtea a făcut; şi mulţi alţii şi i-a făcut fericiţi; şi vreau să ştii că, înaintea acestora, spiritele umane nu erau mîntuite’» (v. 58-63). Au mai fost scoşi de Cristos din Infern, prin sacrificiul suprem, patriarhul Avraam şi regele psalmist David, Iacob care a primit numele de Israel, cu tatăl său Isaac şi cu cei 12 fii, din care derivă cele 12 triburi israeliene, precum şi soţia acestuia, Rahela, pentru care Iacob l-a slugărit de două ori cîte şapte ani pe viitorul său socru (Geneza, 29, 15-30). Iar înaintea acestora n-a existat nimeni care să fi urcat în Paradis.

isus_pe_cruce

Spirite măreţe (2)

Inf_IV_4

«Să mergem, fiindcă drumul lung ne îndeamnă’. Aşa s-a pornit şi aşa m-a făcut să intru în primul cerc care încinge abisul. Aici, cum am auzit, nu existau plînsete, ci doar suspine, care făceau să tremure văzduhul etern. Asta se întîmpla pentru durerile fără chinuri [fizice], pe care le aveau mulţimile, care erau multe şi mari, de copii şi de femei şi de bărbaţi» (v. 22-30). După clarificarea neînţelegerii, Virgiliu îi atrage atenţia că mai e cale lungă de făcut, ar fi bine să se grăbească. Cei doi pătrund în primul cerc al Infernului, unde se-aud suspine provocate de suferinţe spirituale, nu fizice, venind de la mari mulţimi de bărbaţi, femei şi copii.

Hotărîrea lui Virgiliu se comunică într-o altă frază memorabilă, cu valoare proverbială, auzită adesea în italiană: “Andiam, ché la via lunga ne sospigne”. “Cercurile Infernului sînt în număr de nouă şi, dintre ele, primul e Limbul în care Dante plasează, conform tradiţiei teologice, toate sufletele copiilor morţi fără botez şi de asemeni (dar acesta este un fapt nou, pentru care unii teologi, ca Sant’Antonio da Firenze la sfîrşitul secolului al XIV-lea, l-au condamnat sever) ale celor care, lipsiţi de păcate specifice, dar înzestraţi cu înalte valori morale sau culturale, n-au cunoscut credinţa în Cristos ori au respins-o (aceştia din urmă au trăit şi au acţionat după Mîntuire). Pedeapsa la care sînt condamnaţi nu e fizică, ci complet psihologică şi morală: ei doresc să-l vadă pe Dumnezeu, dar nu au speranţa de-a izbuti aceasta vreodată. Despre Limb, ca sediu al patriarhilor ebraici mîntuiţi de Isus, cînd a coborît în Infern, au vorbit toate textele creştine din primele secole după Cristos; şi toate au susţinut la unison că Limbul, după venirea lui Isus, este locuit de copiii morţi fără botez: adulţii sînt fie în Paradis, fie în Infern, aceştia din urmă supuşi torturilor fizice, cei dintîi beneficiind de viziunea preafericită a divinităţii. Oricum nu s-a făcut deosebirea între spiritele de păcătoşi obişnuiţi şi spiritele nobile, aristocrate. Pentru Sfîntul Augustin, toţi cei care au trăit fără credinţă au fost păcătoşi şi de aceea se află în Infern. În faptul că a creat totuşi un Limb pentru adulţi (chiar dacă este vorba despre adulţi deosebiţi, cu caracteristici ieşite din comun), în faptul că i-a privilegiat întrucît sînt scutiţi de torturi fizice şi sînt iluminaţi înăuntrul unui nobil castel, se află originalitatea creaţiei lui Dante ca teolog” (T. Di Salvo).

Inf_IV_5

«Bunul maestru către mine: ‘Tu nu mă întrebi ce spirite sînt acestea pe care le vezi? Vreau să ştii, înainte de-a merge mai departe, că ei n-au păcătuit; şi dacă au făcut vreun bine, nu-i de ajuns, fiindcă n-au primit botezul, care este poarta credinţei pe care tu o împărtăşeşti. Şi dacă au trăit înainte de creştinism, nu l-au iubit după lege pe Dumnezeu: şi printre aceştia mă număr eu însumi» (v. 31-39). Călăuza îl lămureşte pe Dante că aici se află cei nebotezaţi care, deşi au avut fapte bune, n-au intrat pe poarta credinţei, care e prima condiţie de mîntuire, conform legii spirituale. “Iar dacă au trăit înainte de creştinism (adică înainte de instituţia botezului), nu l-au iubit cum prescrie legea (potrivit cultului ebraic) pe adevăratul Dumnezeu (n-au crezut în venirea lui Isus)” (T. Di Salvo). Însuşi Virgiliu se găseşte în această categorie de osîndiţi.

Inf_IV_6

«Pentru aceste greşeli, nu pentru alte răutăţi, sîntem pierduţi, şi doar cu atîta pedepsiţi, că fără speranţă trăim cu dorinţa’. Mare durere m-a cuprins la inimă cînd l-am priceput, fiindcă lume de înaltă valoare am cunoscut, care în acel limb era suspendată» (v. 40-45). Numai pentru lipsa botezului au ajuns toţi aceştia în Infern şi nu de torturi fizice suferă ei, ci doar de chinuri spirituale: tînjesc să vadă chipul lui Dumnezeu, deşi ştiu că nu există speranţă pentru aşa ceva. Dante a fost cuprins de mare durere, căci a recunoscut mulţi oameni importanţi în acel loc, denumit Limb.

Limbo a însemnat mai întîi ‘lembo’, margine, limită, apoi, de-a lungul Evului Mediu, partea superioară a Infernului: la Dante a devenit primul cerc al acestuia. Era diferenţiat în limbul copiilor şi limbul părinţilor: la Dante a rămas cel dintîi, iar al doilea a fost înlocuit de limbul spiritelor măreţe. Spre acestea se îndreaptă în oarecare măsură admiraţia şi stima lui Dante, pentru geniul lor înalt, caracterul nobil al faptelor lor, dar nu şi compasiunea care ar putea deveni opoziţie sau protest împotriva divinităţii. Dante vrea să afirme că omul – care se sprijină doar pe raţiune şi numai prin aceasta vrea să-şi îndeplinească destinul –, dacă e lipsit de ajutorul credinţei, rămîne mereu o creatură lipsită de mîntuire. Omul îşi găseşte deplinul echilibru doar acceptîndu-şi limitele şi recunoscînd că tot binele, eliberarea vin din Mila Domnului. Şi în acest context spiritele măreţe din Limb sînt o confirmare a insuficienţei lumii clasice (Virgiliu, Aristotel etc.) şi a lumii moderne (Averroes, Avicenna etc.), faţă de civilizaţia creştină care s-a sublimat prin sacrificiul pe Cruce” (T. Di Salvo).

limbo

Spirite măreţe (1)

Cercul întîi al Infernului: Limbul. Spiritele fără păcate şi fără credinţă. Poeţii antici. Castelul Înţelepţilor.

Inf_IV_1

«Mi-a rupt somnul adînc din cap un tunet greu, încît m-am scuturat ca omul care se trezeşte fără voie; iar ochiul odihnit în jur l-am învîrtit, ridicat în picioare, şi am privit atent pentru a cunoaşte locul unde sînt» (v. 1-6). Eroul e trezit brusc, pe partea cealaltă a Aheronului, de un tunet, la fel de inexplicabil ca fulgerul care-i provocase leşinul. “Observăm că raportul cu ultima frază a cîntului precedent, aici stabilit de cuvîntul sonno, va fi o constantă mereu urmărită de Dante, aproape ca pentru a lega un cînt de celălalt, în pofida pauzei ce rupe lanţul rimelor” (Chiavacci Leonardi). Aceeaşi comentatoare subliniază că întregul cînt IV îl are ca protagonist pe Virgiliu, aşadar e normal să se deschidă  cu un citat virgilian: “olli somnum ingens rumpit pavor” (Eneida VII 458).

Inf_IV_2

«Adevărul e că m-am pomenit pe marginea văii dureroase a abisului, care adună infinitele tînguieli. Era întunecată şi adîncă şi aşa de neguroasă, încît degeaba mi-am adîncit privirea înăuntru, nu zăream nimic» (v. 7-12). Dante se pomeneşte pe marginea văii Infernului, unde se adună toate strigătele de suferinţă. În ciuda efortului de-a privi în profunzimi, nu reuşeşte să vadă nimic, din cauza întunericului şi a adîncimii gropii. Torraca notează că adîncimea Infernului era mai mult intuită decît văzută, din cauza întunecimii.

Inf_IV_3

«‘Acum să coborîm aici în lumea oarbă’, a început poetul foarte palid: ‘eu voi fi primul, iar tu vei fi al doilea’. Şi eu, care i-am observat culoarea, am zis: ‘Cum o să vin, dacă tu te înspăimînţi, care de obicei eşti alinarea îndoielii mele?’. Şi el mie: ‘Durerea pentru lumea care e aici jos îmi tipăreşte pe chip acea milă, pe care tu o vezi ca teamă» (v. 13-21). Virgiliu, cu chipul palid, îl îndeamnă pe Dante să-l urmeze. Acesta din urmă ezită, văzînd că însăşi călăuza e cuprinsă de teamă. Îndrumătorul îl lămureşte că sentimentul său e de milă, gîndindu-se la păcătoşii pe care urmează să-i vadă, nu de frică.

“Virgiliu a fost pînă acum confortul şi siguranţa în orice situaţie dificilă (vezi I, 91 şi urm; III, 13 şi urm.); dacă se teme el, ghidul, cum va putea avea curaj cel care-l urmează? Această replică e poate primul exemplu de naturaleţe şi vivacitate a dialogului familiar (Come verrò, se tu paventi…?) care formează în Comedie aproape un ţesut continuu şi unul din principalele elemente ale aparentei sale veridicităţi” (Chiavacci Leonardi). “Paloarea exprimă totodată sentimente de profundă milă; şi e tocmai un sentiment de adîncă milă care îl mişcă şi-l emoţionează pe Virgiliu, în timp ce se apropie nu atît de lumea oarbă infernală, cît mai ales de Limb, adică de tovarăşii săi de suferinţă; mila se referă desigur la însăşi condiţia sa personală” (F. Mazzoni).

cavaler2

Biciul dispreţului (8)

Inf_III_19

«‘Fiul meu’, a spus maestrul curtenitor, ‘cei ce mor în mînia lui Dumnezeu cu toţii se-adună aici din toate ţinuturile» (v. 121-123). Virgiliu îşi compensează dojana precedentă, cînd l-a îndemnat pe Dante să aibă răbdare, printr-o explicaţie nesolicitată, pe un ton de mare afecţiune (“fiul meu”). Toţi păcătoşii, după moarte, ajung pe malul Aheronului şi îl traversează în drum spre Infern.

Inf_III_20

«Şi sînt gata să treacă rîul, fiindcă dreptatea divină îi mînă, astfel încît teama se schimbă în dorinţă. Pe aici nu trece niciodată vreun suflet bun: şi de-aceea, dacă de tine Caron se plînge, deja poţi şti limpede că vorbele lui răsună’» (v. 124-129). “Cum de, pe de o parte, [păcătoşii] se tem de pedeapsa care-i aşteaptă dincolo şi, pe de altă parte, se vădesc doritori să treacă rîul, în aşa măsură încît se îmbulzesc la punctul de îmbarcare? Contradicţia este rezolvată de Dante astfel: ei sînt stimulaţi de justiţia divină atît de intens (este drept să ispăşească pedeapsa: Dumnezeu nu poate permite contrariul) încît teama de pedeapsă se schimbă în dorinţa de-a o suporta. Există în ei o asemenea disperată dorinţă de-a ieşi din condiţia zbuciumată de aşteptare a pedepsei, încît preferă să traverseze îndată rîul, chiar ştiind că dincolo îi aşteaptă pedeapsa eternă” (T. Di Salvo).

Peste Aheron nu trec sufletele virtuoase; dacă luntraşul protestează împotriva misiunii sale, este evident că vorbele lui au un sens. Mesajul subînţeles al nemulţumirii lui Caron constă în faptul că Dante nu e sortit Infernului, el n-ar avea ce să caute acolo.

Inf_III_21

«Terminînd de zis acestea, cîmpia întunecată s-a cutremurat aşa de tare, că de spaimă încă mintea de sudoare mi-o scaldă. Pămîntul înlăcrimat a slobozit un vînt, care a fulgerat o lumină roşie, ce mi-a învins orice sentiment; şi am căzut ca omul cuprins de somn» (v. 130-136). După cuvintele rostite de Virgiliu, s-a produs un cutremur înfricoşător, din mocirla plină de lacrimile osîndiţilor s-a iscat un vînt teribil şi a sclipit un fulger roşu, iar Dante a leşinat. La începutul cîntului următor, se va trezi pe malul celălalt, fără să aflăm cum a ajuns acolo. Într-o altă interpretare, spaima de-a trebui să traverseze mlaştina Aheronului, alături de ceilalţi damnaţi, i-a produs lui Dante un şoc care i-a provocat leşinul. În această ipoteză, cutremurul, vîntul şi fulgerul roşu nu mai ţin de elementele naturale externe, ci sînt impresii subiective ale omului pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa.

“Care e semnificaţia cutremurului, în economia călătoriei? Miracole, cutremure, fenomene extraordinare sînt prezente în relatări, inclusiv biblice, de evenimente religioase: să ne gîndim bunăoară la eclipsa ce însoţeşte moartea lui Isus. Dante vrea să ne transmită că trecerea lui în lumea umbrelor s-a întîmplat în mod miraculos: mîntuirea unui suflet este un fapt extraordinar, care iluminează tenebrele infernale şi ţîşneşte victorios străpungînd răul” (T. Di Salvo).

spiegazioni_acheron

Biciul dispreţului (7)

Inf_III_16

«Dar acele suflete, care erau ostenite şi despuiate, şi-au schimbat culoarea de spaimă şi-au clănţănit din dinţi, îndată ce-au priceput cuvintele crude: îl blestemau pe Dumnezeu şi pe părinţii lor, specia umană şi locul şi timpul şi sămînţa seminţiei lor şi a naşterii lor» (v. 100-105). Imaginile de un realism puternic atribuie trăsături fizice – schimbare la faţă de spaimă, clănţănit din dinţi – unor suflete după moarte. “Terţina în crescendo dă măsura totalei disperări a acelor suflete, care blestemă tot ce-a stat la originea lor ca oameni: Dumnezeu, întreaga specie umană, părinţii, concepţia, naşterea” (Chiavacci Leonardi). Biblia şi literatura medievală includ o tradiţie elocventă de blesteme artistice, care puteau fi cunoscute de poetul italian.

Inf_III_17

«Apoi s-au strîns toate laolaltă, plîngînd tare, pe malul păcătos care-l aşteaptă pe orice om care de Dumnezeu nu se teme. Caron demonul, cu ochi de jăratec, făcîndu-le semn, pe toate le adună; izbeşte cu vîsla pe cel ce zăboveşte» (v. 106-111). Continuă scenele de realism vîrtos: sufletele damnate se-adună plîngînd pentru îmbarcare, pe malul unde vor ajunge toţi oamenii păcătoşi după moarte. Caron, dezlănţuit în furia sa, îi loveşte cu vîsla pe aceia care “zăbovesc”. Două interpretări diferite pentru acest termen: unii consideră că diavolul îi îndeamnă, izbindu-i cu brutalitate, pe cei care întîrzie îmbarcarea. Alţii arată că demonul n-a coborît de la pupa ambarcaţiei şi, prin urmare, nu-i putea atinge pe cei de pe mal: el îi izbeşte pe cei care, urcîndu-se pe plută, se aşază comod, confundînd trecerea Aheronului cu o călătorie de plăcere.

Inf_III_18

«Cum toamna cad frunzele una după alta, pînă cînd ramura îşi vede pe jos toate straiele, tot aşa sămînţa rea a lui Adam se aruncă de pe acel ţărm, una după alta, la semn, ca pasărea cînd o chemi. Astfel se tot duc pe valul maroniu, iar înainte să coboare dincolo, deja dincoace o altă mulţime se-adună» (v. 112-120). “Este una dintre cele mai desăvîrşite comparaţii din cadrul poemului, asupra căreia e potrivit să atragem atenţia cititorului. Comparaţiile nu sînt la Dante un element marginal şi decorativ: ele sînt elemente esenţiale pentru întreaga realitate prezentă în faţa poetului, fac parte integrantă aşadar din fantezia lui şi din concepţia sa asupra lumii” (T. Di Salvo). Sufletele păcătoase se desprind de pe ţărm, ca frunzele toamna din copacul ce rămîne fără podoabele sale. Damnaţii se aruncă pe plută, la semnul demonului, ca păsările de pradă ce revin la chemarea vînătorului. Pornesc cu toţii peste apa noroioasă dar, înainte să ajungă la destinaţie dincolo, o mulţime imensă s-a strîns dincoace în aşteptare, pentru următorul transport. “Comparaţia cu frunzele ce se desprind din copac se află deja la Virgiliu, pentru a se referi la imensa mulţime a defuncţilor. Dante o recreează, conferindu-i mişcare dramatică şi o trăsătură ineluctabilă, care subliniază pierderea oricărei forme de liber arbitru în rîndul celor morţi. Comparaţia la Dante, în ciuda caracterului său imediat şi a realismului său, se încarcă mereu cu accente morale” (E.A. Panaitescu).

caronte

Biciul dispreţului (6)

Inf_III_13

«Şi iată venind spre noi pe navă un bătrîn, alb la păr, strigînd: ‘Vai de voi, suflete nemernice!» (v. 82-84). Apariţia lui Caron e surprinzătoare şi violentă (“strigînd”), induce o atmosferă suplimentară de teroare. “La familia bătrînilor osoşi, slăbănogi, dar energici şi colerici, cu ochii furioşi, avînd în trup voinţa imensă de-a se afirma asupra celor mai tineri, mai viguroşi fizic, dar mai ezitanţi pe plan psihologic, aparţine acest teribil moş dantesc: asemenea tipuri de oameni încă se mai văd îndeosebi la şes şi la deal, sprinteni şi zeloşi, capabili să ţină în pumn familii întregi de nurori şi copii, impunîndu-le tuturor disciplina lor rigidă, năpustindu-se pe toţi cu vocea lor imperioasă şi stimulatoare. Ca personaj, Caron a venit spre Dante direct din Virgiliu (Eneida, VI) şi indirect din mitologie. Tradiţia clasică a făcut din el luntraşul sufletelor şi l-a reprezentat mereu ca pe un bătrîn nărăvaş şi nemilos. Dante îi păstrează atribuţiile de luntraş, dar face din el un demon care, deşi nesupus, trebuie să execute sarcinile primite din partea divinităţii. Cuvintele pe care le pronunţă sînt încărcate de mînie neputincioasă, tipică pentru cel care trebuie să accepte o voinţă superioară sau inamică. Atitudinea lui este cea a unui zbir: torturează pentru că trebuie să tortureze, ameninţă pentru a descărca asupra celorlalţi, mai slabi ca el, conştiinţa propriei sale înfrîngeri” (T. Di Salvo).

Diavolii lui Dante “au cu toţii o solemnitate care, amestecată cu aspectul lor ameninţător şi monstruos, trădează în aceşti gardieni subpămînteni expresia unei puteri superioare, hotărîtă să flageleze ţinutul păcatului. Cu toţii au o voinicie, aproape toţi o monumentală violenţă în comportament şi în mişcări şi comprimă în ei vitalitatea disperată, care este caracterul dominant al Infernului” (Momigliano).

Inf_III_14

«Nu speraţi să mai vedeţi cerul: eu vin să vă duc pe malul celălalt, în eternul întuneric, în cald şi-n ger. Iar tu care eşti aici, suflet viu, pleacă dintre ceilalţi care au murit.’ Dar după ce-a văzut că nu plecam, a zis: ‘Pe altă cale, pe alte porţi vei trece spre ţărm, nu pe aici: un lemn mai uşor trebuie să te ducă’» (v. 85-93). Aspectul înfiorător al lui Caron e însoţit de cuvintele lui ameninţătoare, cînd îi asigură pe osîndiţi de eternitatea chinurilor care îi aşteaptă. Văzîndu-l printre ei pe Dante, om viu, încearcă să-l izgonească. Întrucît nu reuşeşte, îi declară net că refuză să-l transporte pe malul celălalt. Dante e “suflet viu în două sensuri: fiindcă are încă un trup şi fiindcă e viu ca spirit, nu e osîndit; cele două sensuri sînt aici suprapuse, dar al doilea e dominant, aşa cum apare în cuvîntul anima” (Chiavacci Leonardi). “Un lemn mai uşor” îl va duce pe protagonist se interpretează ca o profeţie formulată de diavol: Dante va fi dus, după moarte, pe barca sprintenă a îngerului spre Purgatoriu, nu va trece pe aici spre Infern.

Inf_III_15

«Iar călăuza către el: ‘Caron, nu te mai oţărî la noi: aşa se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea, şi mai multe nu-ntreba’. Atunci s-au liniştit fălcile lînoase ale luntraşului din mlaştina lividă, care în jurul ochilor avea roţi de flăcări» (v. 94-99). Virgiliu aruncă spre Caron un Vade retro, Satana!, o poruncă de îmblînzire şi alungare a agresiunii. Îi dă o explicaţie întortocheată şi perifrastică, destinată să-l descurajeze. Dumnezeu a decis călătoria lui Dante (“aşa se vrea”). Hotărîrea lui Dumnezeu devine instantaneu obligatorie pentru toată lumea (“acolo unde se poate ceea ce se vrea”). Executarea poruncii lui Dumnezeu nu suportă crîcnire sau amînare (“şi mai multe nu-ntreba”). La auzul formulei magice – un fel de “Sesam, deschide-te!”, repetat de trei ori pe parcursul Infernului, în situaţii dificile şi conflictuale – Caron se supune formal, dar îşi manifestă în privirile fioroase indignarea şi frustrarea.

Se cuvine subliniată construcţia lingvistică ingenioasă a formulei magice, prin două verbe servile, “volere” şi “potere”, dintre care primul e folosit de două ori, într-un enunţ circular. Mai mult decît simpla rezolvare a unui impas de moment, pe traseul expediţiei în lumea de dincolo, ea are şi rolul unei generale meditaţii filosofice: destinul nostru a fost deja hotărît, e inutil să ne răzvrătim împotriva celor stabilite pentru noi de-o voinţă superioară. Confortul spiritual al unei asemenea reflecţii este incontestabil.

caron

Biciul dispreţului (5)

Inf_III_10

«Aceşti nenorociţi, care niciodată n-au fost vii, erau goi şi foarte stimulaţi de muşte imense şi de viespi care erau acolo. Ele le brăzdau chipul de sînge, care, amestecat cu lacrimi, la picioarele lor de viermi greţoşi era cules» (v. 64-69). Scena înfiorătoare subliniază tortura cuvenită laşilor, care au refuzat să-şi asume existenţa şi au preferat o prudenţă moralmente dezgustătoare, pînă la sfîrşitul vieţii. “Viermii, sîngele, insectele, stindardul, care e mai curînd o cîrpă agitată în vînt, constituie primul exemplu de aplicare a codului penal care domneşte în Infern, cu pedepsele distribuite după gravitatea păcatului, şi care dobîndeşte numele de echivalenţă (contrapasso). Criteriul principal al legii este cel care stă la baza legii talionului: fiecare primeşte ca tortură ori o pedeapsă, ori o îndreptare, o acţiune care corespunde prin contrariul ei păcatului comis. În consecinţă aici păcătoşii sînt fixaţi în eternitate într-o condiţie de abjecţie interioară, pentru incapacitatea lor de-a avea opţiuni precise şi determinate, ca urmare a unei poziţii deliberate” (T. Di Salvo).

Inf_III_11

«Şi după ce mi-am întins privirea mai departe, am văzut oameni la malul unui rîu mare; drept care am zis: ‘Maestre, acum dă-mi voie să aflu cine sînt aceştia şi ce obicei îi face să pară aşa grăbiţi de-a trece dincolo, după cum zăresc prin lumina slabă’» (v. 70-75). Dante îşi întinde privirile în depărtare şi zăreşte rîul Aheron, cu o mulţime de suflete aşteptînd pe mal să traverseze. Îi cere explicaţii călăuzei sale în legătură cu imaginea neclară. Aheronul este rîul infernal din tradiţia clasică, peste care treceau sufletele păcătoase conduse de Caron spre lumea cealaltă. Este interesant de subliniat că poetul italian face o sinteză de personaje şi situaţii mitologice necreştine, care sînt coagulate în structura universului său esenţial creştin.

Geografia infernală dantescă e străbătută de cele trei rîuri, Aheronul, Stixul şi Flegetonul, care despart zone esenţiale în spaţiul damnării. (De subliniat recurenţa cifrei simbolice trei, la fel ca în cazul fiarelor sălbatice din cîntul I şi al doamnelor ocrotitoare din cîntul II.) Apa din cele trei rîuri se scurge în jos – potrivit legilor fizicii – şi se varsă în lacul Cocit, care zace îngheţat la fundul Infernului, sub mişcarea aripilor imense ale lui Lucifer.

Inf_III_12

«Iar el mie: ‘Lucrurile îţi vor fi povestite, cînd ne vom opri paşii pe durerosul ţărm al Aheronului’. Atunci cu ochii ruşinaţi şi aplecaţi, temîndu-mă nu cumva vorbele mele să-l fi supărat, pînă la apa rîului am tăcut» (v. 76-81). Virgiliu refuză întrebarea lui Dante, îndemnîndu-l să aibă răbdare pînă cînd va avea răspunsul de unul singur, va vedea cu ochii lui despre ce e vorba. Protagonistul, intimidat de dojană, îşi apleacă privirile. Încă de la început se profilează un raport fascinant şi dinamic între magistru şi discipol. Virgiliu îl îndeamnă pe Dante, îl ia de mînă (pentru a-l încuraja), îl îmbrăţişează (pentru a-l ocroti), îl mustră (pentru a-l stimula) sau îl temperează (pentru a-l disciplina în gîndire şi acţiune). Iar învăţăcelul îi urmează sfaturile şi îi suportă dojenile, pînă cînd treptat se echilibrează, învaţă să (se) cunoască şi să (se) stăpînească. La sfîrşitul Purgatoriului această experienţă formativă încetează, raportul de autoritate dintre cei doi se inversează, iar Dante îşi continuă expediţia marcat de o maturitate însetată de virtute.

ignavi1