O călătorie iniţiatică (11)

by Laszlo Alexandru

Inf_I_18

«’Tu trebuie să mergi pe alt drum’, a răspuns după ce m-a văzut lăcrimînd, ‘dacă vrei să scapi din acest loc sălbatic: fiindcă această bestie, de spaima căreia strigi, nu lasă pe altul să treacă pe calea sa, ci aşa îl împiedică încît îl ucide» (v. 91-96). Calea directă şi scurtă nu e posibilă, pentru a scăpa din faţa păcatului. E nevoie de multe sacrificii pentru a ieşi de sub influenţa răului. Este o scurtă prevestire a călătoriei care se prefigurează. “Omul trebuie să parcurgă o cale mai lungă, să treacă prin cunoaşterea păcatului (Infernul) şi deliberata purificare şi desprindere de el (Purgatoriul). Dar această scurtă replică pare să cuprindă o intuiţie mai profundă. Anume că problema lupoaicei şi a dealului, adică a fericirii umane, nu se poate rezolva de fapt în termeni omeneşti, aici pe pămînt; ci doar la sfîrşitul istoriei, în eternitate (pe lumea cealaltă) se poate găsi cu adevărat o soluţie” (Chiavacci Leonardi).

Inf_I_19

«Şi are o natură aşa de rea şi ticăloasă, încît niciodată nu-şi umple voia pofticioasă, iar după ce-a mîncat îi e mai foame decît înainte. Multe sînt animalele cu care se însoţeşte şi încă mai multe vor fi, pînă cînd Ogarul va veni, care o va omorî în chinuri» (v. 97-102). Lupoaica se asociază cu multe alte animale pentru a-şi atinge scopurile – foamea de putere se uneşte cu numeroase alte păcate şi infracţiuni pentru a-şi realiza intenţiile, pînă cînd va fi învinsă de Ogar. Cîinele de vînătoare suplu şi rapid, care va veni şi va ucide Lupoaica, reprezintă una dintre cele mai ample alegorii din Divina Comedie. După cum sintetizează Giovanni Papini, identitatea sa a fost atribuită numeroaselor personaje istorice şi politice, “Henric al VII-lea, ducele Ludwig de Bavaria, Hanul Tătarilor, Can Grande della Scala, Uguccione della Faggiola, Guido Bonacolsi da Mantova, Wilhelm împăratul Germaniei, Cino da Pistoia, Castruccio Castracani, Papa Benedict al XI-lea, Garibaldi, Vittorio Emanuele al II-lea, un căpitan ghibelin nedeterminat, un împărat nedeterminat, un papă angelic nedeterminat, ba chiar Dante însuşi sau Cristos care va veni”. În funcţie de identitatea Ogarului, desfăşurarea acţiunii se poate citi ca o alegorie de politică locală, naţională sau internaţională. Eseistul Papini consideră de-a dreptul că Ogarul ar fi echivalentul Sfîntului Duh, ducînd întregul conflict în plan metafizic şi eliminînd celelalte accepţiuni posibile. În realitate o identificare unilaterală a Ogarului ar fi abuzivă, iar textul capodoperei pulsează din lecturile paralele şi suprapuse pe care le deschide.

Inf_I_20

«Acesta din urmă (Ogarul) nu se va hrăni cu pămînt sau bogăţii, ci cu înţelepciune, iubire şi virtute, iar naşterea sa [ori: naţiunea sa] va fi între fetru şi fetru [ori: între Feltro şi Feltro]. Acea umilă Italie o va însănătoşi, pentru care au murit fecioara Cammilla, Eurial şi Turnus şi Niso de pe urma rănilor» (v. 103-108). Viitorul salvator al oamenilor nu va urmări să obţină avere materială, ci bogăţii spirituale. Va fi un om al dreptăţii, căci la naştere va fi înfăşat în fetru (materialul ce căptuşea urna în care erau aleşi magistraţii). Unii interpretează că “Ogarul” se va naşte într-o familie umilă, căci pruncul va fi înfăşurat în pîslă – întregul pasaj ar fi o aluzie la noua venire a lui Isus. Alţii înţeleg că naţiunea acestui agent miraculos va fi între Feltre din Veneto şi Montefeltro în Romagna, adică el va aparţine poporului italian. Continuă ambiguitea maximă a pasajului cu accente profetice, care deschid o amplă gamă de semnificaţii.

Ogarul va readuce pe calea virtuţii acea Italie pentru care s-au jertfit fecioara Cammilla, Eurial, Turnus şi Niso. Sînt personaje ce şi-au pierdut viaţa, în zona Lazio, participînd la bătălia dintre băştinaşii italici şi troieni. Cammilla şi Turnus, regele rutulilor, au luptat împotriva troienilor, în schimb Eurial şi Niso erau din tabăra lui Enea. Providenţa divină le-a cules sacrificiul, transformîndu-l într-un element de coeziune a viitoarei unităţi italiene.

dannazione

Advertisements