Dante e cuprins de îndoieli (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_II_13

«Acum du-te şi, cu vorba ta împodobită şi cu iscusinţa ajută-l să scape, încît să fiu consolată. Eu sînt Beatrice, care te rog să mergi; vin din locul unde tînjesc să mă întorc; iubirea m-a mişcat şi ea mă face să-ţi grăiesc» (v. 67-72). Numele femeii e precizat abia spre finalul replicii, pentru a-i da un impact sporit. Este vorba despre Beatrice, fiica lui Folco Portinari, moartă la vîrsta de 24 de ani, în 1290, personaj principal al povestirii danteşti despre iubirea sa adolescentină, Vita Nuova. “Acestei persoane, care deja a reprezentat pentru el evocarea sensibilă a realităţilor suprasensibile, Dante îi încredinţează în poem propria sa mîntuire, înfăţişînd în ea ceea ce-l conduce pe om, dincolo de limitele stabilite de natură, spre fericirea eternă, adică – în sens larg – graţia divină sau, cum înţeleg cei mai mulţi, ştiinţa lucrurilor divine. Ea este aşadar, ca şi Virgiliu, o figură, adică totodată o realitate istorică şi un simbol, în maniera realităţilor din Vechiul Testament. Deşi reprezentînd, după cum va apărea fără dubiu la sfîrşitul Purgatoriului, o realitate care o transcende, Beatrice nu încetează niciodată să fie ea însăşi, îndemnînd sufletul lui Dante spre aceeaşi teamă şi emoţie ca în zilele florentine, la fel cum Virgiliu îi provoacă strigătul de iubire ‘în marea pustietate’. În această înnodare, care îmbină evenimentul pămîntean şi cel divin, stă marea forţă de invenţie a lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

Inf_II_14

«Cînd voi fi în faţa Domnului, pe tine te voi lăuda adesea’. A tăcut atunci şi-apoi am început eu: ‘O, doamnă a virtuţii, singura prin care specia umană depăşeşte orice conţinut al cerului ce are cercuri mai mici» (v. 73-78). Beatrice îi promite lui Virgiliu că, în schimbul eforturilor de călăuză prin lumea de-apoi, ea îi va elogia numele în faţa lui Dumnezeu – maxim de răsplată pe care un suflet damnat şi-l poate dori. Poetul latin îi răspunde cu un elogiu fierbinte. Cuvintele sale – “O, doamnă a virtuţii, singura prin care…” – pot avea două înţelesuri diferite, în funcţie de legăturile sintactice realizate în cadrul versului. a) Doar prin doamna virtute se pot înălţa oamenii deasupra condiţiei lor (incluse în cerul Lunii, care se învîrte în cercul cel mai strîmt). b) Doar prin teologie, care este doamna virtuţii, specia umană se înalţă de la lucrurile pămînteşti, oamenii muritori îşi depăşesc condiţia. “Dar e preferabilă prima explicaţie: doar virtuţile ne fac superiori faţă de celelalte fiinţe, iar virtuţile elogiate nu sînt acelea teologice, ci acelea umane, de care Beatrice a fost împodobită în timpul vieţii, după cum de mai multe ori ni se spune despre ea în Vita nuova” (T. Di Salvo).

Inf_II_15

«Atît mi-e de plăcută porunca ta încît, chiar începînd deja s-o îndeplinesc, aş crede că am întîrziat; nu e nevoie de alte cuvinte pentru a-mi lămuri dorinţa ta. Dar spune-mi motivul pentru care nu te temi să cobori aici, în centrul universului, din Paradisul unde arzi de nerăbdare să revii’» (v. 79-84). Cu alte cuvinte: simpla bucurie a virtuţii mi-e suficientă pentru a-ţi da ascultare, nu am nevoie de alte promisiuni şi recompense. Pe de altă parte, Infernul se află – spaţial – în măruntaiele Pămîntului, care la rîndul lui se află în centrul lumii ptolomeice, aşa cum a descris-o Dante. Este de înţeles mirarea lui Virgiliu că un suflet mîntuit poate avea îndrăzneala de-a coborî în Infern.

primavera

Advertisements