Dante e cuprins de îndoieli (8)

by Laszlo Alexandru

Inf_II_22

«Precum florile, de gerul nopţii înclinate şi închise, după ce soarele le înălbeşte, se înalţă toate deschise pe tulpina lor» (v. 127-129). Comparaţia cu florile atinse de gerul nopţii, care sub razele soarelui se îndreaptă şi se deschid, este de factură stilnovistă, prin delicateţea ei, şi i-a inspirat pe numeroşi poeţi după Dante. În această figură stilistică se include “ceva care atestă o boală tocmai depăşită: Dante se poate compara cu un convalescent. Priviţi acele flori: sînt graţioase şi fragile, iar primele raze de soare nu fac decît să le înălbească, de parcă n-ar fi în stare să suporte intensitatea culorilor; revine elanul vital şi se manifestă în acea deschidere, acea dilatare avidă a corolei, ca o îmbătare la lumina noii zile, a noii vieţi; dar acele corole aşa avide să se extindă par să contraste cu tulpina lor subţire” (Chimenz).

Inf_II_23

«Aşa m-am făcut eu cu virtutea mea obosită, şi atîta curaj mi-a umplut inima, încît am început ca omul hotărît: ‘Vai, cît de miloasă e cea care m-a ajutat! şi tu ce suflet nobil, fiindcă ai urmat îndată cuvintele adevărate pe care ţi le-a spus! Tu mi-ai umplut aşa de mult inima de dorinţa să vin, cu vorbele tale, încît m-am întors iarăşi la prima voinţă» (v. 130-138). Şirul de întrebări mustrătoare, adresate de Virgiliu, îşi primeşte răspunsul într-un şir de exclamaţii de recunoştinţă, din partea lui Dante. “Terţina este un imn de gratitudine către Beatrice şi Virgiliu, care îl ajută în procesul său spre mîntuire: exclamaţia e legată de plinătatea sentimentului care face imposibil un discurs extins şi elaborat cu înţelepciune” (T. Di Salvo).

Inf_II_24

«Acum du-te înainte, fiindcă o singură voinţă sîntem amîndoi: tu călăuză, tu stăpîn şi tu învăţător’. Aşa i-am spus; şi după ce s-a pus în mişcare, am intrat pe drumul aspru şi împădurit» (v. 139-142). “În hotărîrea lui Dante – pe care el o adoptă numai atunci cînd în spatele său, direct sau indirect, simte prezenţa lui Dumnezeu, iar în faţa sa întrezăreşte o datorie religioasă, o misiune – nu există tonul entuziast al călătorului romantic, care e exaltat de perspectiva aventurilor eroice, ci acela sever al omului care înfruntă un ‘drum aspru şi împădurit’, cu un sentiment de bărbătească acceptare, aşa cum face acela care simte că e un fel de datorie pe care trebuie s-o îndeplinească şi pentru care are de dat socoteală celui ce i-a încredinţat o asemenea misiune. Îl ajută prezenţa activă a unei călăuze, care trebuie şi poate să-l înveţe tot ceea ce va avea de făcut în timpul călătoriei” (T. Di Salvo).

alla_lotta

Advertisements