Biciul dispreţului (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_III_13

«Şi iată venind spre noi pe navă un bătrîn, alb la păr, strigînd: ‘Vai de voi, suflete nemernice!» (v. 82-84). Apariţia lui Caron e surprinzătoare şi violentă (“strigînd”), induce o atmosferă suplimentară de teroare. “La familia bătrînilor osoşi, slăbănogi, dar energici şi colerici, cu ochii furioşi, avînd în trup voinţa imensă de-a se afirma asupra celor mai tineri, mai viguroşi fizic, dar mai ezitanţi pe plan psihologic, aparţine acest teribil moş dantesc: asemenea tipuri de oameni încă se mai văd îndeosebi la şes şi la deal, sprinteni şi zeloşi, capabili să ţină în pumn familii întregi de nurori şi copii, impunîndu-le tuturor disciplina lor rigidă, năpustindu-se pe toţi cu vocea lor imperioasă şi stimulatoare. Ca personaj, Caron a venit spre Dante direct din Virgiliu (Eneida, VI) şi indirect din mitologie. Tradiţia clasică a făcut din el luntraşul sufletelor şi l-a reprezentat mereu ca pe un bătrîn nărăvaş şi nemilos. Dante îi păstrează atribuţiile de luntraş, dar face din el un demon care, deşi nesupus, trebuie să execute sarcinile primite din partea divinităţii. Cuvintele pe care le pronunţă sînt încărcate de mînie neputincioasă, tipică pentru cel care trebuie să accepte o voinţă superioară sau inamică. Atitudinea lui este cea a unui zbir: torturează pentru că trebuie să tortureze, ameninţă pentru a descărca asupra celorlalţi, mai slabi ca el, conştiinţa propriei sale înfrîngeri” (T. Di Salvo).

Diavolii lui Dante “au cu toţii o solemnitate care, amestecată cu aspectul lor ameninţător şi monstruos, trădează în aceşti gardieni subpămînteni expresia unei puteri superioare, hotărîtă să flageleze ţinutul păcatului. Cu toţii au o voinicie, aproape toţi o monumentală violenţă în comportament şi în mişcări şi comprimă în ei vitalitatea disperată, care este caracterul dominant al Infernului” (Momigliano).

Inf_III_14

«Nu speraţi să mai vedeţi cerul: eu vin să vă duc pe malul celălalt, în eternul întuneric, în cald şi-n ger. Iar tu care eşti aici, suflet viu, pleacă dintre ceilalţi care au murit.’ Dar după ce-a văzut că nu plecam, a zis: ‘Pe altă cale, pe alte porţi vei trece spre ţărm, nu pe aici: un lemn mai uşor trebuie să te ducă’» (v. 85-93). Aspectul înfiorător al lui Caron e însoţit de cuvintele lui ameninţătoare, cînd îi asigură pe osîndiţi de eternitatea chinurilor care îi aşteaptă. Văzîndu-l printre ei pe Dante, om viu, încearcă să-l izgonească. Întrucît nu reuşeşte, îi declară net că refuză să-l transporte pe malul celălalt. Dante e “suflet viu în două sensuri: fiindcă are încă un trup şi fiindcă e viu ca spirit, nu e osîndit; cele două sensuri sînt aici suprapuse, dar al doilea e dominant, aşa cum apare în cuvîntul anima” (Chiavacci Leonardi). “Un lemn mai uşor” îl va duce pe protagonist se interpretează ca o profeţie formulată de diavol: Dante va fi dus, după moarte, pe barca sprintenă a îngerului spre Purgatoriu, nu va trece pe aici spre Infern.

Inf_III_15

«Iar călăuza către el: ‘Caron, nu te mai oţărî la noi: aşa se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea, şi mai multe nu-ntreba’. Atunci s-au liniştit fălcile lînoase ale luntraşului din mlaştina lividă, care în jurul ochilor avea roţi de flăcări» (v. 94-99). Virgiliu aruncă spre Caron un fel de Vade retro, Satana!, o poruncă de îmblînzire şi alungare a agresiunii. Îi dă o explicaţie întortocheată şi perifrastică, destinată să-l descurajeze. Dumnezeu a decis călătoria lui Dante (“aşa se vrea”). Hotărîrea lui Dumnezeu devine instantaneu obligatorie pentru toată lumea (“acolo unde se poate ceea ce se vrea”). Executarea poruncii lui Dumnezeu nu suportă crîcnire sau amînare (“şi mai multe nu-ntreba”). La auzul formulei magice – un fel de “Sesam, deschide-te!”, repetat de trei ori pe parcursul Infernului, în situaţii dificile şi conflictuale – Caron se supune formal, dar îşi manifestă în privirile fioroase indignarea şi frustrarea.

Se cuvine subliniată construcţia lingvistică ingenioasă a formulei magice, prin două verbe servile, “volere” şi “potere”, dintre care primul e folosit de două ori, într-un enunţ circular. Mai mult decît simpla rezolvare a unui impas de moment, pe traseul expediţiei în lumea de dincolo, ea are şi rolul unei generale meditaţii filosofice: destinul nostru a fost deja hotărît, e inutil să ne răzvrătim împotriva celor stabilite pentru noi de-o voinţă superioară. Confortul spiritual al unei asemenea reflecţii este incontestabil.

caron

Advertisements