Spirite măreţe (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul întîi al Infernului: Limbul. Spiritele fără păcate şi fără credinţă. Poeţii antici. Castelul Înţelepţilor.

Inf_IV_1

«Mi-a rupt somnul adînc din cap un tunet greu, încît m-am scuturat ca omul care se trezeşte fără voie; iar ochiul odihnit în jur l-am învîrtit, ridicat în picioare, şi am privit atent pentru a cunoaşte locul unde sînt» (v. 1-6). Eroul e trezit brusc, pe partea cealaltă a Aheronului, de un tunet, la fel de inexplicabil ca fulgerul care-i provocase leşinul. “Observăm că raportul cu ultima frază a cîntului precedent, aici stabilit de cuvîntul sonno, va fi o constantă mereu urmărită de Dante, aproape ca pentru a lega un cînt de celălalt, în pofida pauzei ce rupe lanţul rimelor” (Chiavacci Leonardi). Aceeaşi comentatoare subliniază că întregul cînt IV îl are ca protagonist pe Virgiliu, aşadar e normal să se deschidă  cu un citat virgilian: “olli somnum ingens rumpit pavor” (Eneida VII 458).

Inf_IV_2

«Adevărul e că m-am pomenit pe marginea văii dureroase a abisului, care adună infinitele tînguieli. Era întunecată şi adîncă şi aşa de neguroasă, încît degeaba mi-am adîncit privirea înăuntru, nu zăream nimic» (v. 7-12). Dante se pomeneşte pe marginea văii Infernului, unde se adună toate strigătele de suferinţă. În ciuda efortului de-a privi în profunzimi, nu reuşeşte să vadă nimic, din cauza întunericului şi a adîncimii gropii. Torraca notează că adîncimea Infernului era mai mult intuită decît văzută, din cauza întunecimii.

Inf_IV_3

«‘Acum să coborîm aici în lumea oarbă’, a început poetul foarte palid: ‘eu voi fi primul, iar tu vei fi al doilea’. Şi eu, care i-am observat culoarea, am zis: ‘Cum o să vin, dacă tu te înspăimînţi, care de obicei eşti alinarea îndoielii mele?’. Şi el mie: ‘Durerea pentru lumea care e aici jos îmi tipăreşte pe chip acea milă, pe care tu o vezi ca teamă» (v. 13-21). Virgiliu, cu chipul palid, îl îndeamnă pe Dante să-l urmeze. Acesta din urmă ezită, văzînd că însăşi călăuza e cuprinsă de teamă. Îndrumătorul îl lămureşte că sentimentul său e de milă, gîndindu-se la păcătoşii pe care urmează să-i vadă, nu de frică.

“Virgiliu a fost pînă acum confortul şi siguranţa în orice situaţie dificilă (vezi I, 91 şi urm; III, 13 şi urm.); dacă se teme el, călăuza, cum va putea avea curaj cel care-l urmează? Această replică e poate primul exemplu de naturaleţe şi vivacitate a dialogului familiar (Come verrò, se tu paventi…?) care formează în Comedie aproape un ţesut continuu şi unul din principalele elemente ale aparentei sale veridicităţi” (Chiavacci Leonardi). “Paloarea exprimă totodată sentimente de profundă milă; şi e tocmai un sentiment de adîncă milă care îl mişcă şi-l emoţionează pe Virgiliu, în timp ce se apropie nu atît de lumea oarbă infernală, cît mai ales de Limb, adică de tovarăşii săi de suferinţă; mila se referă desigur la însăşi condiţia sa personală” (F. Mazzoni).

cavaler2

Advertisements