Spirite măreţe (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_IV_10

«Nu ne opream paşii fiindcă el vorbea, ci treceam pădurea totuşi, pădurea, zic, deasă de spirite. Încă nu eram departe de locul unde mă trezisem din somn, cînd am văzut un foc ce învingea / pe care-l înfăşura emisfera de tenebre. Mai aveam de mers pînă la el, dar nu aşa încît să nu întrezăresc că lume demnă de onoare şedea în acel loc» (v. 64-72). Ne-am continuat drumul, în timp ce Virgiliu îmi dădea explicaţiile. Ceva mai încolo am văzut un foc care  emisfera de tenebre o învingea / pe care emisfera de tenebre îl înfăşura. Cîţiva oameni cu o ţinută foarte demnă stăteau în jurul lui. Vincia = a fost citit în două direcţii diferite, ca imperfect al verbului vincere, a învinge, sau ca derivat al verbului latin vincire, a înfăşura. În funcţie de înţelesul conferit acestui verb, întregul vers îşi răstoarnă semnificaţia. a) Focul e mai puternic decît tenebrele. b) Tenebrele învăluie focul şi-i limitează acţiunea. În prima variantă se subliniază demnitatea luminoasă a raţiunii, care şi-a croit un loc de vază în oceanul de beznă al ignoranţei. În a doua ipoteză “semnificaţia simbolică e evidentă: lumina raţiunii nu poate să depăşească, să risipească cercul întunericului: o poate face doar graţia iluminantă a lui Dumnezeu. Marile spirite degeaba au avut o inteligenţă chiar excepţională, ea a fost ca o mică flacără într-o mare de obscuritate” (T. Di Salvo).

omero1

Eroii care vor apărea sînt cu toţii “demni de mare onoare, de onorata nominanza, fiind cu adevărat plini de demnitate, fără a cădea aşadar în defectul meschinăriei, caracteristic celui ce renunţă la reputaţia onorată. Să fii demn de onoare înseamnă să ţinteşti vîrful diverselor virtuţi, adică maximul înţelepciunii, al puterii, al stăpînirii de sine, al dreptăţii şi aşa mai departe; iar onoarea e tocmai recunoaşterea acestei forme maxime a virtuţii şi este cea mai mare calitate exterioară, fiindcă e singura care i se atribuie inclusiv divinităţii. Calitatea exterioară a acestei virtuţi nu poate tulbura seninătatea spiritului nobil, a cărui virtute constă tocmai în faptul de-a se şti demn de asemenea onoare, în bucuria rezervată cînd o primeşte, în dispreţuirea onorurilor mărunte, în indiferenţa pentru onorurile ratate. Tocmai din acest motiv, în a doua parte a cîntului, cea dedicată spiritelor măreţe, se reia în ecou cuvîntul ‘onoare’: orrevol (v. 72), onori (v. 73), onranza (v. 74), onrata (v. 76), onorate (v. 80), onore (v. 93), onor (v. 133); nu putem crede că aceasta e fără semnificaţie; sînt glorioase coroane verbale, aşezate cu multă grijă pentru a decora frunţile spiritelor măreţe” (F. Forti).

Inf_IV_11

«‘O, tu, ce onorezi ştiinţa şi arta, spune-mi cine sînt aceştia cu atîta onorificenţă, care de ceilalţi îi desparte?’. Şi acela către mine: ‘Onorata reputaţie, care despre ei răsună sus, în viaţa ta, le dobîndeşte graţie în ceruri încît astfel îi distinge’» (v. 73-78). Dante întreabă cine sînt spiritele care se deosebesc astfel de ceilalţi păcătoşi. Virgiliu îl lămureşte că prestigiul pe care şi l-au cîştigat în timpul vieţii îi evidenţiază şi după moarte.

Inf_IV_12

«Atunci  o voce a fost de mine auzită: ‘Onoraţi-l pe prea înaltul poet: umbra lui se întoarce, care a fost plecată’. După ce vocea s-a oprit tăcînd, am văzut patru mari umbre venind spre noi: înfăţişare aveau nici tristă, nici fericită. Bunul învăţător a început să-mi spună: ‘Priveşte-l pe acela cu spada în mînă, care vine în faţa celor trei ca un rege» (v. 79-87). O voce neprecizată le atrage atenţia celor din jurul focului că revine Virgiliu, care a fost plecat, se cuvine să fie primit cu respect. S-au apropiat patru umbre cu un comportament grav, demn, distins. Poetul latin îi atrage atenţia lui Dante asupra celui dintîi care vine, cu spada în mînă, în faţa celorlalţi trei. “Acesta este unul dintre momentele cele mai elevate, din întregul poem, pentru ceea ce-a fost numit de către cineva, în mod nepotrivit, umanismul lui Dante şi în care se exprimă admiraţia necondiţionată şi aproape religioasă a lui Dante pentru valorile poetice şi literare care mai apoi s-au distins de-a lungul Umanismului. Parcă acel onorate nu e pronunţat de o singură voce, ci de o autoritate mai presus de întreaga omenire, şi nu doar la adresa unui grup de poeţi, pentru ca în poet, în poezie să fie recunoscute virtuţile care fac din om creatura cea mai perfectă pe lume: o perfecţiune pe care numai poezia (şi în general cultura literară) izbuteşte s-o scoată în evidenţă pe deplin. În Purgatoriu XXI, 85, Dante va spune că titlul de poet este cel ‘care cel mai mult durează şi cel mai mult onorează’” (T. Di Salvo).

Inf_IV_13

«Acela e Homer, poetul suveran; celălalt e Horaţiu, satiricul, care vine; Ovidiu e al treilea, iar ultimul Lucan. Întrucît fiecare e ca mine, în denumirea pronunţată de vocea singuratică, ei mă onorează şi bine fac astfel » (v. 88-93). Cel dintîi e Homer, suveranul liricii; este urmat de satiricul Horaţiu, de Ovidiu şi de Lucan. Cu toţii sînt poeţi faimoşi ca şi Virgiliu, de aceea ei îl onorează pe el şi, implicit, îşi fac onoare lor înşile. “Este citat un singur grec, Homer, numit superior celorlalţi, în conformitate cu cele prescrise de retorica medievală, potrivit căreia poezia epică era forma cea mai înaltă, nobilă, complexă de poezie” (T. Di Salvo). “Poeţii latini aici amintiţi sînt cei mai citiţi şi studiaţi în tot Evul Mediu; ei figurează în ordine cronologică şi par să reprezinte cele trei stiluri principale: umil (Horaţiu în Satire), comic (Ovidiu în Metamorfoze) şi tragic (Lucan). Unul singur lipseşte, foarte drag lui Dante – Staţiu – care se va regăsi printre cei mîntuiţi” (Chiavacci Leonardi).

omero2

Advertisements