Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: July, 2014

Cetatea aroganţei (5)

Inf_VIII_14

«Singur să se-ntoarcă pe calea nesăbuită: să-l vedem de se pricepe; fiindcă tu rămîi aici, care l-ai condus prin aşa întunecate locuri’. Gîndeşte, cititorule, ce spaimă pe mine la cuvintele blestemate, căci n-am crezut să mai ies vreodată» (v. 91-96). Diavolii îl trimit pe Dante să meargă singur înapoi, dacă a avut nebunia de-a veni viu pînă acolo; iar pe Virgiliu ameninţă să-l ia prizonier. Asemenea vorbe l-au înspăimîntat la culme pe protagonistul care-şi ia ca martori cititorii care îl urmăresc. “Această modalitate retorică de-a i se adresa cititorului, întrerupînd naraţiunea, apare de mai multe ori în Comedie: este cunoscuta figură a apostrofei, numită şi apel către cititori. Asupra apelurilor către cititor a insistat Auerbach (în Studi su Dante, pp. 309-323, Feltrinelli, Milano, 1983), căruia i se păreau ‘un simptom al unui nou raport între poet şi cititor, întemeiat pe concepţia pe care Dante o are despre datoria lui şi despre funcţia sa de poet. Acest raport implica, impunea un fel de relaţie cu cititorul, asemănătoare celei a profetului cu ascultătorii săi: o relaţie solicitată cu autoritate şi, totodată, inspirată de caritatea creştină; pe baza ei poetul căuta, în orice clipă, să nu-şi piardă cititorul, cu scopul de a-l asocia, în modul cel mai concret şi intens, la întreaga experienţă relatată în poem’. În lectura pe care o dedică acestui cînt, E. Sanguineti, după ce-a observat că povestirea dantescă se bazează pe ‘dialectica de “disconfort” şi “confort”, de “siguranţă” pierdută şi restituită, de disperare şi de “bună speranţă”, care constituie rădăcina etică a cuplului Dante-Virgiliu şi a întregii comedii sufleteşti care se prezintă în Infern’, avertizează că aici, în acest moment al povestirii, perechea se desparte, iar apelul către cititor constituie ‘modalitatea energică şi insistentă de amplificare pînă la punctul culminant a temei “disconfortului”, care astfel devine şi e destinată să rămînă, pînă la sfîrşitul cîntului şi chiar în deschiderea cîntului IX, motivul dominant al acestor pagini’” (T. Di Salvo).

Inf_VIII_15

«O, scumpa mea călăuză, care mai bine de şapte ori mi-ai readus siguranţa şi m-ai scos din mare pericol ce-naintea mea a stat, nu mă lăsa’, am spus, ‘aici, în jale; şi dacă trecerea-nainte ni-i negată, să ne regăsim îndată urmele paşilor’» (v. 97-102). Călătorul îl imploră cu groază, dar cu multă afecţiune, pe Virgiliu, care l-a mai salvat din numeroase încercări teribile, să facă împreună grabnic drumul înapoi. “E prima dată cînd miniştrii Satanei îndrăznesc să riposteze la cuvintele maestrului; şi ripostează cu o propunere teribilă, cu totul demnă de natura lor: Virgiliu să rămînă prizonier în mîinile lor, iar Dante n-are decît să se întoarcă liber pe drumul lui, dacă e în stare. Virgiliu îl încurajează, însă Dante continuă să se îndoiască de puterea călăuzei sale, simţind totuşi că în ea se adună toate speranţele lui de scăpare. De aici acea bogăţie de expresii afectuoase către maestru, în care se află întreaga lui teamă şi totodată dorinţa de abandon încrezător” (E.A. Panaitescu).

Inf_VIII_16

«Şi acel boier, ce-acolo m-a condus, mi-a spus: ‘Nu te teme; căci drumul nostru nu-l poate nimeni opri: de sus ni-i dat. Dar aici mă aşteaptă, iar spiritul ostenit potoleşte-l şi hrăneşte-l cu speranţa bună, că eu nu te-oi lăsa în lumea joasă» (v. 103-108). Poetul latin îl calmează şi-l îmbărbătează: expediţia lor a fost decisă în ceruri, nimeni n-o poate împiedica. Va merge el să parlamenteze cu demonii rebeli; între timp Dante să-l aştepte cu sînge rece şi încredere. “Ch’i’ non ti lascerò: aceste ultime cuvinte, aproape o promisiune, sînt răspunsul la adevărata frică a lui Dante (v. 100: non mi lasciar); apare aici raportul mamă-fiu, construit tocmai pe confort şi siguranţă (non ti lascerò) de o parte, şi de teamă iraţională de cealaltă, pe care Dante o reprezintă conştient în legătura sa din cadrul poemului cu Virgiliu; acesta va fi prezentat explicit, într-o altă situaţie riscantă, ca o mamă (cfr. XXIII, 37-42) şi astfel va rămîne inclusiv în ultima scenă cînd mai apare în Comedie (Purg. XXX, 43-45)” (Chiavacci Leonardi). Pentru comportamentul matern al lui Virgiliu faţă de Dante în paginile Divinei Comedii, a se vedea memorabilul eseu al lui Giovanni Papini, Orfanul (în vol. Dante viu), unde se insistă pe proiecţia idealizată a poetului latin şi a iubitei paradisiace, ca substitute ale părinţilor pierduţi de Dante în prima copilărie.

preghiera

Advertisements

Cetatea aroganţei (4)

Inf_VIII_10

«Acolo l-am lăsat, că mai multe nu povestesc de el; dar în urechi m-a lovit geamăt de durere, drept care ochii înainte îi arunc. Bunul maestru a spus: ‘De-acum, fiule drag, se apropie cetatea de are numele Dite, cu locuitori grei de păcate şi mare stol de diavoli’. Iar eu: ‘Maestre, deja acolo-n vale zăresc moscheele sale, roşii ca ieşite din foc’» (v. 64-72). Nu se mai continuă povestea despre cei mînioşi, fiindcă sunetul altor suferinţe se izbeşte de urechile călătorului. Virgiliu îl avertizează că au ajuns la cetatea Dite, plină de duhuri cu grele păcate şi de mulţi diavoli. Dante îi confirmă că deja îi observă în depărtare meterezele înroşite. “Dite, sau Pluto, era pentru antici suveranul regatului morţilor. Dante îl echivalează cu Lucifer. Cetatea care ia numele de la el este ansamblul cercurilor infernale de la al şaselea la al nouălea, care constituie infernul de jos (il basso inferno), spre deosebire de cel de sus, care include primele cinci cercuri. Aici sînt pedepsite două categorii de păcătoşi: prin violenţă şi prin ticăloşie” (E.A. Panaitescu).

Inf_VIII_11

«Iar el mi-a zis: ‘Focul etern, ce pe dinăuntru o arde, le arată roşii, cum vezi în acest infern de jos’. Am ajuns în gropile înalte ce străjuiesc cetatea dezolată: zidurile îmi păreau a fi de fier. Nu fără a face un mare ocol, am ajuns la locul unde luntraşul tare ‘Ieşiţi!’ a strigat: ‘Aici e intrarea!’» (v. 73-81). Flăcările iadului, ce o consumă dinăuntru, îi înroşesc meterezele pe dinafară. Călătorii ajung în gropile de apărare de la poalele zidurilor, ce păreau a fi din fier. Flegias îi izgoneşte din barcă, la sosire. “Potrivit lui Boccaccio, zidurile fortificate dispuse în apărarea cetăţii Dite se numesc meschite, moschei (din arabul masghid) ‘întrucît sînt edificii compuse în onoarea demonului, şi nu a Domnului’. (…) În jurul cetăţii Dite, notează Grabher, ‘Poetul creează o senzaţie de izolare ermetică şi de grandiozitate dezolată’. Deja la Virgiliu cetatea Tartarului era apărată de turnuri de fier încins. Dar, în abundenţa detaliilor, aspectul sinistru al fortificaţiilor nu ieşea în evidenţă ca în puţinele indicii pe care i le dedică Dante” (E.A. Panaitescu).

Inf_VIII_12

Inf_VIII_13

«Am văzut pe porţi peste o mie de draci plouaţi din cer, care înciudaţi ziceau: ‘Cine-i ăsta, fără de moarte, ce umblă prin ţinutul lumii moarte?’. Iar înţeleptul meu învăţător le-a făcut semn că vrea să le vorbească în taină. Atunci şi-au domolit oleacă dispreţul şi-au zis: ‘Vino tu singur, iar ăla să se care, de-a intrat cu-aşa tupeu în ţara asta» (v. 82-90). Deasupra porţilor atîrna o mulţime imensă de diavoli, care urlau mînioşi la Dante, fiindcă îndrăznea să călătorească viu prin lumea de apoi. Călăuza le-a cerut să stea de vorbă cu ei confidenţial. Aceia l-au primit, de unul singur, pe Virgiliu, la tratative, dar l-au izgonit pe Dante. “La fel ca în cercurile superioare, şi la intrarea în cel de-al şaselea, drumul poeţilor este blocat de puterile infernale. Dar apărătorii cetăţii Dite sînt înzestraţi cu inteligenţă, pe lîngă răutate. Mult mai dificilă va fi înfrîngerea lor. În timp ce Caron, Minos, Cerber şi Pluto, simboluri ale mîniei oarbe, se pomeneau dezarmaţi şi neputincioşi în faţa inteligenţei, simbolizate de Virgiliu, demonii plasaţi să apere cercurile inferioare ale regatului lui Lucifer sînt în măsură să opună raţiunea la raţiune, inteligenţa la inteligenţă: răul nu se configurează la ei în formele mai evidente şi brutale, ca năvală dezordonată a instinctelor, ci se ascunde insidios, în spatele aparenţelor unui trai disciplinat. Tocmai în asta constă marele pericol pe care Dante şi Virgiliu trebuie să-l înfrunte: calea prescrisă de ceruri le este blocată nu de natura diformă, ci de o cetate. Inteligenţa pusă în slujba răului are, în zidurile cetăţii Dite, prima ei expresie vizuală de neuitat. Scena dramatică începută aici, care se dezvoltă în bună măsură în cîntul următor, are o semnificaţie alegorică (raţiunea care vrea binele nu poate triumfa asupra celei îndreptate spre rău, fără ajutorul Graţiei)” (E.A. Panaitescu).

cetatea_dite

Cetatea aroganţei (3)

Inf_VIII_7

«Atunci şi-a întins spre luntre ambele mîini, dar maestrul atent l-a împins spunînd: ‘Marş de-aici cu ceilalţi cîini!’. Apoi gîtul cu braţele mi le-a cuprins, mi-a sărutat obrazul şi-a zis: ‘Suflet mîndru, binecuvîntată cea care te-a zămislit!»  (v. 40-45). Damnatul a încercat să-i atace, prinzîndu-se de marginea bărcii, dar Virgiliu l-a îmbrîncit la loc în noroi. Pe urmă l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe Dante, lăudîndu-l pentru fermitatea sa. “Intervenţia lui Virgiliu încheie ciocnirea discipolului său cu damnatul şi îi conferă acestui episod o demnitate exemplară. Dar figura înţeleptului, pe care poetul latin de obicei o încarnează, ne apare aici neobişnuit de animată. El nu e doar comentatorul detaşat al episodului la care a asistat, ci devine unul dintre eroii săi principali. Personajul Virgiliu îşi pierde astfel orice schematism inerent funcţiei sale de simbol, pentru a reflecta în sine sufletul pătimaş al discipolului şi pentru a se include, cu asprime polemică, într-una din temele etice ale Infernului: condamnarea aroganţei care îşi arată cu trufie propria autosuficienţă” (E.A. Panaitescu).

În toate scrierile lui, poetul italian “la mama sa face o singură dată aluzie, îndrăznind să aplice la sine însuşi, prin gura lui Virgiliu, celebrele cuvinte care în Evanghelie îi sînt adresate lui Isus: ‘benedetta colei che in te s’incinse’ (…). Pastişa, deliberată, a lui Virgiliu include implicit două echivalări: Monna Bella este o altă Marie, Dante este un alt Isus” (G. Papini).

Inf_VIII_8

«Ăla a fost pe lume om înfumurat; nici o faptă bună nu-i cinsteşte amintirea: de asta-i umbra lui acum furioasă. Cîţi se mai ţin pe sus mari regi şi vor sta aici ca porcii-n tină, după ei lăsînd doar un oribil dispreţ!’ Şi eu: ‘Maestre, mult mi-ar plăcea să-l văd tăvălit prin mocirlă, înainte să ieşim de pe lac’» (v. 46-54). Păcătosul din mlaştină a fost un mare arogant, n-a lăsat fapte bune în urma sa, de aceea se perpeleşte acum în chinuri. Mulţi regi înfumuraţi, din viaţa reală, se vor tăvăli ca porcii în noroi după moarte. Dante cere să vadă o pedeapsă pentru neobrăzarea ieşită din comun a damnatului. Trebuie remarcată violenta antiteză dintre aparenţele vieţii ipocrite şi esenţele chinurilor după moarte: se ţin pe sus / vor sta aici; mari regi / porci în tină, oribil dispreţ.

Inf_VIII_9

«Şi el mie: ‘Înainte să vezi ţărmul, vei fi răsplătit: de aşa dorinţă meriţi să te bucuri’. Puţin după aceea am văzut cum l-au sfîşiat pe ăla sufletele noroioase, că Domnului încă-i aduc laudă şi mulţumire. Toţi strigau: ‘Şo pe Filippo Argenti!’ şi florentinul spirit nărăvaş din sine rupea cu dinţii» (v. 55-63). Virgiliu îl asigură pe Dante că, înainte de debarcarea dincolo, solicitarea lui va fi răsplătită. În scurtă vreme ceilalţi mînioşi plini de noroi s-au năpustit urlînd asupra lui Filippo Argenti care, de furie că i-a fost destăinuită identitatea, a început să se sfîşie cu dinţii. “Dante se bucură de spectacolul oferit de damnaţii care îl pedepsesc pe Filippo Argenti, atît din motive de caracter opus, cum probabil a fost duşmănia lui determinată de motive politice faţă de familia Adimari, cît şi pentru că acest spectacol este o demonstraţie limpede a justiţiei lui Dumnezeu, ce răzbună jignirile şi repară greşelile. Totuşi scena, considerată în sine, este manifestarea, din partea osîndiţilor ce participă la ea, a unui spirit obtuz şi brutal: călăii apar, la fel ca victima lor, departe de raţiune şi de Dumnezeu” (E.A. Panaitescu) “E just ca păcatul să fie pedepsit şi ca păcătosul să fie sfîşiat în raport cu gravitatea înfumurării sale, dar e de asemeni just (şi asta face parte din ritualul justiţiar al Evului Mediu) ca la o asemenea sfîşiere să se asiste ca la un spectacol, în cadrul căruia se ia act că s-a făcut dreptate. De cîte ori în Evul Mediu şi chiar în timpuri apropiate de noi pieţele s-au umplut de mulţimi adunate să asiste la sacrificarea unui condamnat, să ia la cunoştinţă cu bucurie că ordinea a fost restabilită! Un asemenea spectacol este cel la care ne pune să asistăm Dante, expunîndu-şi adversarul, cel executat, la o execuţie încredinţată tovarăşilor de carceră şi de tortură” (T. Di Salvo).

argenti

Cetatea aroganţei (2)

Inf_VIII_4

«‘Flegias, Flegias, degeaba strigi’, i-a spus stăpînul meu, ‘de data asta: vom fi în puterea ta doar pînă trecem mlaştina’. Cum e cel ce-aude că a păţit o mare păcăleală şi se necăjeşte, aşa s-a făcut Flegias în mînia înghiţită» (v. 19-24). Virgiliu îl potoleşte pe barcagiul mînios, asigurîndu-l că trecerea lor prin zona aceea e doar provizorie, căci se află sub protecţia cerurilor. Flegias s-a văzut obligat să-şi ascundă furia şi a rămas necăjit, ca omul care tocmai a fost victima unei păcăleli. “Flegias, fiul lui Marte, pentru că a incendiat, orbit de mînie, templul lui Apollo din Delfi, a fost pedepsit în Hades. Acesta este un alt personaj scos din mitologie şi recreat de Dante în forme noi, mai corespunzătoare pentru substanţa profund religioasă şi morală a poemului său. Figura lui Flegias e ‘dramatizată în calitatea ei esenţială: mînia dezlănţuită; drept care devine doar o siluetă sclipind furtunos: sculptat tocmai în aspectul dur al năvalei sale violente şi a strigătului furios (v. 13-18) şi apoi (v. 24) în tăcerea apăsătoare a mîniei înghiţite’ (Grabher). Răspunsul lui Virgiliu către Flegias nu are calmul solemn al răspunsurilor asemănătoare date gardienilor din cercurile superioare. O nerăbdare mînioasă pare să se transmită în cuvintele sale. Păcatul pedepsit în acest cerc – mînia – ‘se propagă în jur, în decor, în Virgiliu, în Dante, care tocmai aici dă primul şi cel mai statornic semn al spiritului său aspru şi combativ’ (Momigliano)” (E.A. Panaitescu).

Inf_VIII_5

«Călăuza mea a coborît în barcă, apoi m-a ajutat să intru lîngă el; şi doar cînd am fost înăuntru a părut încărcată. Îndată ce călăuza şi cu mine am fost pe plută, porneşte vechea proră adîncindu-se în apă mai mult ca-n alte dăţi» (v. 25-30). Virgiliu a coborît în barcă, ajutîndu-l şi pe Dante. Abia atunci s-a afundat aceasta, sub greutatea materială a omului viu, înainte de-a porni să traverseze.

Inf_VIII_6

«Pe cînd noi străbăteam mlaştina moartă, în faţă mi-a apărut unul plin de mocirlă şi-a zis: ‘Cine eşti tu, care vii înainte de vreme?’. Iar eu lui: ‘Dacă vin, nu rămîn; dar tu cine eşti, că te-ai făcut aşa jegos?’. A răspuns: ‘Vezi că sînt unul care plînge’. Şi eu lui: ‘Cu plînsul şi cu jalea să rămîi, suflet blestemat; că eu te ştiu, chiar de eşti aşa-ntinat» (v. 31-39). Pe cînd călătoreau în barcă, a apărut din noroi un păcătos – despre care vom afla îndată că se numeşte Filippo Argenti – care l-a luat la rost pe Dante: de ce îndrăzneşte să vină acolo înainte de moarte. Eroul i-a tăiat-o scurt şi l-a întrebat cine e. Întrucît damnatul a refuzat să-şi dezvăluie identitatea, călătorul l-a ocărît, asigurîndu-l că oricum l-a recunoscut.

Răsteala păcătosului împotriva protagonistului a fost descifrată deja în nuanţele sale bogate: “Aceste cuvinte nu trebuie înţelese de parcă ar fi o întrebare propriu-zisă, ci ca un impuls de aroganţă dispreţuitoare şi furioasă: ‘cine eşti tu, care vii în Infern chiar înainte de-a muri, înainte de-a putea fi primit aici în mod meritat?’; ceea ce ne ajută să înţelegem răspunsul sec al poetului. Figura acestui damnat e desenată chiar pe parametrii aroganţei, mai mult decît ai mîniei” (Padoan). “Motivul care îl îndeamnă pe Filippo Argenti să-şi ascundă numele stă în dorinţa comună şi pentru ceilalţi osîndiţi de-a nu avea o proastă reputaţie printre cei vii. El încearcă să reacţioneze la dispreţul manifestat de Poet, arătîndu-i ostentativ propria sa condiţie nefericită (un che piango). Dar cuvintele trădează o aroganţă dispreţuitoare şi amară. Sensul lor este: vezi şi singur că sînt un damnat; de ce mă mai întrebi?” (E.A. Panaitescu).

“Osînditul este florentinul Filippo dei Cavicciuli, o ramură a familiei Adimari, ‘cavaler înstărit şi foarte vanitos, foarte cheltuitor, cu puţină virtute şi valoare’ (Ottimo), care, din cîte povesteşte Boccaccio, a poruncit să-i fie potcovit calul cu potcoave de argint. De aici porecla Argenti” (E.A. Panaitescu). “Dante e deja crud în răspunsul său, subliniind limpede că el nu e damnat, vine dar nu rămîne, cum în schimb e obligat acel spirit scufundat în mlaştină pentru eternitate. Dialogul energic, cu atac şi replică, prin tehnica retorsiunii, specifică limbajului ‘comic’: vieni – vengo; chi se’ – son un; piango – piangere; cu explicaţii foarte rapide, este primul exemplu stilistic viguros al unui puternic realism, care se va ilustra mai apoi în pagini faimoase” (U. Bosco).

filippo_argenti

Cetatea aroganţei (1)

Cercul al cincilea. Barcagiul Flegias. Furiosul Filippo Argenti şi conflictul din mocirlă. Cetatea Dite. Aroganţa dracilor.

Inf_VIII_1

«Eu zic, urmînd, că mult înainte să ajungem sub turnul înalt, ochii noştri s-au îndreptat spre vîrful lui, pentru două flăcărui pe care le-am văzut apărînd, şi alta de departe răspundea la semnal, încît abia o zărea ochiul» (v. 1-6). Dante îşi continuă povestirea arătînd că, în vîrful turnului, călătorii au văzut două semnale luminoase, cărora din depărtare le răspundea al treilea, abia zărit. “Pe urmele unei adnotări a lui Boccaccio, mulţi interpreţi au susţinut că, aşa cum demonstrează seguitando, Dante, după ce a început poemul la Florenţa, l-a întrerupt pentru cunoscutele împrejurări politice care l-au dus în exil. Abia în 1306-1307 poetul ar fi reluat opera şi, pentru a lămuri acest lucru în faţa cititorilor care deja cunoşteau primele cînturi, partea nouă ar fi fost legată de cea ‘florentină’ prin formula seguitando, adică reluînd şi continuînd munca pe care a trebuit s-o întrerupă. La această teză, care nu are nici o bază istorică şi se întemeiază pe un ‘se spune’, majoritatea criticilor a adus diferite obiecţii” (T. Di Salvo). “Formula de trecere tipic narativă şi destul de neobişnuită în Comedie, şi mai ales acel seguitando, se explică prin faptul că pentru prima dată un cînt continuă subiectul din cel precedent în acelaşi cerc; în cînturile III, IV, V şi VI, sfîrşitul cîntului coincide de fapt cu trecerea de la un cerc la altul. Aici Dante a rupt schema printr-o variatio ce are, cum vom vedea, rolul său şi însufleţeşte stilul povestirii” (Chiavacci Leonardi).

“Încă o dată Dante transferă şi regăseşte în infern forme de viaţă, structuri arhitectonice şi experienţe care fac parte din civilizaţia medievală: cetăţi, turnuri, castele, bărci, iar acum semnale luminoase specifice în tehnica militară. Ele indică prezenţa unei forţe organizate, a acelor diavoli pe care poetul încă nu i-a întîlnit şi de a căror opoziţie se teme. Că această nouă forţă are intenţii ostile o deduce din semnalele luminoase pe care armata (încă nevăzută) le emite pentru a se pregăti de atac. De aici situaţia de mişcare dramatică şi reprezentativă, care se poate regăsi în tot cîntul” (T. Di Salvo).

Inf_VIII_2

«Şi eu m-am răsucit spre marea de înţelepciune şi-am spus: ‘Asta ce zice? şi ce răspunde celălalt foc? şi cine le-a aprins?’. Iar el mie: ‘Acolo pe undele întinate îl poţi zări deja pe cel aşteptat, dacă aburul mlaştinii nu ţi-l ascunde’» (v. 7-12). Dante îi cere lămuriri lui Virgiliu în legătură cu sensul mesajelor luminoase, iar călăuza îi răspunde că, dacă ceaţa din baltă nu i-l ascunde privirii, pe mare se zăreşte deja cel vestit de semnale. “Arată prin urmare că aici se făcea tocmai ca la fortăreţele de gardă, cîţi oameni sînt zăriţi, atîtea bătăi de clopot sînt slobozite” (Anonimo). “Atîtea torţe se puneau pe ziduri, cîţi erau aceia care se apropiau” (Buti).

Inf_VIII_3

«Arcul n-a împins vreodată săgeată care să zboare aşa sprintenă prin aer, cum am văzut o bărcuţă venind pe apă spre noi în clipa aceea, sub stăpînirea unui singur luntraş, care striga: ‘te-am prins, suflet ticălos!’» (v. 13-18). A apărut pe neaşteptate o bărcuţă condusă de-un vîslaş, mai repede ca o săgeată propulsată de arc. Diavolul se apropia şi striga bucuros la gîndul că a capturat încă un damnat. Se creează “o mişcare rapidă şi ameninţătoare, în care culminează sensul de tensiune şi de aşteptare din terţinele precedente şi se preanunţă mişcarea dramatică, violentă şi impresionată, din episodul care va urma” (N. Sapegno). “Trebuie remarcată inteligenta alegere a cuvintelor şi sugestia pe care acestea o exercită chiar dincolo de semnificaţia lor imediată. După cum notează Venturi, în primul vers – corda non pinse mai da sé saetta – ‘sunetele exprimă şuieratul săgeţii; în versul următor zborul rapid’” (E.A. Panaitescu).

barcagiul

Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (7)

Inf_VII_19

«Bunul învăţător a spus: ‘Fiule, priveşte acum sufletele celor pe care i-a învins mînia; şi mai vreau să fii sigur că sub apă sînt oameni care suspină şi fac băşici la suprafaţă, cum ţi-o spune ochiul, oriunde se răsuceşte» (v. 115-120). Virgiliu i-a atras atenţia nu doar asupra mînioşilor, de la suprafaţă, ci şi asupra leneşilor care, ascunşi de tot sub nămol, îşi bîlbîie cuvintele ce răzbat la suprafaţă în bulbuci de noroi.

Inf_VII_20

«Înfipţi în glod ei spun: “Trişti am fost în aerul dulce, care de soare se bucură, purtînd pe dinăuntru fumul trîndăviei: acum ne întristăm în mîlul negru”. Acest imn îl bolborosesc pe gîtlej, căci nu-l pot zice cu vorbe întregi’» (v. 121-126). Păcătoşii deplîng lenea cu care şi-au trăit viaţa sub soarele cald, în aerul dulce: acum ei suferă vîrîţi sub noroiul ce le sufocă vorbele reduse la nişte mormăieli. “Cuvintele tînguitoare ale celor scufundaţi Dante le numeşte, cu evidentă şi biciuitoare ironie, inno, dar e un imn ce răstălmăceşte adevăratul imn datorat divinităţii, iar felul în care îl pronunţă arată că există ceva strîmb, întunecos; de fapt cuvintele sînt mai curînd un gîlgîit sugrumat, nepotrivit să fie pronunţat cu vorbe limpezi. Şi aşa cum nu e întreagă vorba lor, la fel de şovăitoare, nesigură, neterminată sau deformată a fost viaţa lor morală, caracterizată de un fel de plictiseală vitală, lipsită de stimuli interiori, o atitudine băltită (iar mlaştina e reflexul condiţiei lor morale – la fel cum vocea sufocată e continuarea violenţei prin care şi-au sufocat tensiunea morală, împiedicînd orice dezvoltare şi împlinire a ei). Ca peste tot, şi în detalii Dante lasă semnul concepţiei sale virile şi combative: laşii şi leneşii, primii atacaţi de viespi şi muşte imense, cu sîngele greţos care li se scurge la picioare, ceilalţi tăvăliţi prin noroi şi condamnaţi să cînte un imn neexprimat, sînt pînă în acest moment păcătoşii respinşi cu cea mai mare asprime. Asta este, în contrapartidă, un indiciu al firii energice a poetului, care vede mereu omul implicat într-o luptă înverşunată pentru impunerea unor valori nobile şi concrete” (T. Di Salvo).

Inf_VII_21

«Astfel am dat un larg ocol băltoacei jegoase, între rîpa uscată şi mijloc, cu ochii spre cei ce-nghit nămol: ajuns-am la poalele unui turn în fine» (v. 127-130). Pe brîul format între marginea stîncii şi mijlocul abisului, cei doi poeţi au ocolit ajungînd la picioarele unui turn.

disperazione

Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (6)

Inf_VII_16

«Noi am tăiat cercul spre malul opus, peste un izvor ce bolboroseşte şi se varsă printr-un şanţ săpat de el» (v. 100-102). Drumeţii au scurtat traseul peste o apă mică şi înspumată, care se scurgea printr-un şanţ. “Pentru mai multă claritate: din izvorul situat sus (faţă de cercul următor) porneşte un pîrîu, care curge în jos pînă la temelia rîpei, printr-un şanţ săpat de apă; cînd apele ajung la baza coastei, se desfac încet şi formează mlaştina care constituie practic al cincilea cerc. Stixul, ca mlaştină şi apă infernală, se regăseşte şi la Virgiliu: asimilarea Stix = ticăloşie (tristo ruscel), odiozitate, e la un vechi comentator al textului virgilian” (T. Di Salvo).

Inf_VII_17

«Apa era mai mult neagră decît arămie; şi noi, cu undele mohorîte, am mers în jos pe cale aspră. În mlaştina cu numele Stix merge acest pîrîu nevrednic, după ce-a coborît la poala păcătosului mal cenuşiu» (v. 103-108). Apa murdară era mai închisă decît culoarea arămie. Cei doi se deplasează pe-un traseu accidentat, de-a lungul şuvoiului, mergînd spre mlaştina Stixului. “Potrivit lui Pietro Alighiero în mlaştina întunecată s-ar găsi mînioşii şi orgolioşii iar, sub ei, leneşii şi invidioşii. Această părere nu pare totuşi să fie susţinută de vreo trimitere la text. Mai plauzibilă e opinia că la suprafaţa mlaştinii se află ‘mînioşii violenţi’ (a căror mînie izbucneşte de obicei printr-o violenţă impetuoasă), pe cînd cei scufundaţi ar fi leneşii, care ar corespunde, în această repartizare dantescă, ‘mînioşilor amari’ ai lui Aristotel şi ai Sfîntului Toma. Accidioso fummo ar indica atunci mînia îndelung reprimată. Echivalenţa este evidentă în cazul mînioşilor violenţi: faptul că se sfîşie reciproc exemplifică fără echivoc patima sufletească de care au fost împinşi să înfăptuiască relele. Pentru mînioşii amari corespondenţa dintre păcat şi pedeapsă ar putea fi următoarea: aşa cum în viaţă şi-au sufocat în sinea lor mînia, continuînd totuşi s-o alimenteze tainic, la fel acum sînt sufocaţi în nămol” (E.A. Panaitescu).

Inf_VII_18

«Şi eu, care stăteam încordat să privesc, am văzut oameni noroioşi în mocirlă, toţi goi şi cu înfăţişare frămîntată. Aceştia se izbeau nu doar cu pumnii, ci cu capul şi cu pieptul şi cu picioarele, sfîşiind cu dinţii bucăţi-bucăţele» (v. 109-114). Dante a văzut dedesubt damnaţii plini de mîl, care îşi prelungeau accesele de mînie din timpul vieţii, lovindu-se cu pumnii, capul, pieptul şi picioarele, rupîndu-se cu dinţii. “E potrivit ca în infern să se izbească aceia care în viaţă s-au izbit de ceilalţi şi să se sfîşie bucăţi-bucăţele… şi încă pe ei înşişi” (Buti).

iracondi

Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (5)

Inf_VII_13

«Cel a cărui ştiinţă toate le cuprinde a făcut cerurile şi i-a dat fiecăruia un conducător, încît peste toate la fel străluceşte, împărţindu-şi egal lumina; tot aşa peste splendorile lumeşti a poruncit să fie o şefă supremă şi conducătoare, care să schimbe periodic bunurile deşarte, de la un neam la altul şi de la o familie la alta, fără ca minţile umane să-i priceapă acţiunea» (v. 73-81). Dumnezeu, care e mai înţelept decît toate creaturile, a făcut cerurile şi i-a distribuit fiecăruia un înger care să-l conducă, astfel încît lumina se răspîndeşte la fel peste tot. În acelaşi mod a pus Domnul peste bunurile pămînteşti un conducător, care să le transfere periodic de la o naţie la alta şi de la o familie la alta. Gîndirea oamenilor nu pricepe logica Sorţii, care procedează astfel, şi nu o poate împiedica.

soarta1

“Pentru a lămuri discursul despre Soartă, să ne amintim că în raţionalitatea providenţială, care e suprema lege armonică şi ordonatoare a universului, toate fiinţele, cu suflet şi fără suflet, sînt călăuzite, ajutate, organizate, îndreptate spre un scop de stele, de ceruri, iar cele nouă ceruri se învîrt concentric în jurul pămîntului: fiecare dintre ceruri transmite instincte, impulsuri, tendinţe, drept care orice fiinţă e marcată de influenţa unei stele (de ex. Marte produce oameni războinici). Dar cerurile, la rîndul lor, sînt mişcate armonios de nouă călăuze, care sînt Inteligenţele angelice (îngeri, arhangheli, serafimi, heruvimi etc.). Desigur totul porneşte de la Dumnezeu, care operează pe verticală, comunicîndu-şi influenţa Inteligenţelor angelice; acestea o transmit cerurilor, iar din ceruri influenţele coboară asupra oamenilor şi asupra fiecărei vieţuitoare de pe pămînt, care se naşte cu un caracter ce o distinge şi o individualizează. Inteligenţelor angelice, acceptate de învăţătura teologică, Dante le adaugă altceva, Soarta: nu o simplă denumire, în spatele căreia se ascunde dorinţa sau laşitatea oamenilor – un nume prin care adesea e indicată întîmplarea iraţională şi necontrolabilă –, ci o putere cerească, supusă divinităţii, care distribuie, pe căi misterioase nouă, bunurile oamenilor sau  îi lipseşte de ele. Şi toate acestea au un sens, o semnificaţie măreaţă în povestea omenească, văzută din perspectivă creştină: totul evoluează conform unei logici, conform unei linii raţionale, care are un program şi nişte scopuri. Cunoaşterea ei adeseori le scapă oamenilor, care au multe limite în planul posibilităţilor gnoseologice. Dar limitele trebuie acceptate şi oamenii trebuie să-şi încline fruntea în faţa voinţei ce coboară din ceruri şi ajunge la ei prin intermediul alegerilor operate de Soartă. Prin urmare, dacă oamenii singuri sau reuniţi în colectivităţi trăiesc ascensiuni sau decăderi, toate acestea intră în ordinea providenţială, care e implicată şi dă un sens evoluţiei istorice şi cotidiene a omenirii” (T. Di Salvo).

Inf_VII_14

«Drept care un neam împărăţeşte şi altul lîncezeşte, urmînd judecata acesteia, care e ascunsă ca şarpele în iarbă. Ştiinţa voastră nu i se poate opune: ea prevede, judecă şi îşi grijeşte regatul, ca pe al lor ceilalţi zei. Schimbările ei nu cunosc odihnă: nevoia o împinge să fie rapidă; iute se-ntîmplă ca unul să-şi mute situaţia» (v. 82-90). Pe rînd se ridică un popor la putere, iar altul zace slab, după judecata Sorţii, care e tainică. Este obligaţia acestei zeiţe să-şi administreze bine regatul, la fel cum ceilalţi îngeri îşi guvernează cerurile. Soarta prevede, hotărăşte şi acţionează; modificările impuse de ea sînt rapide şi neîncetate. “Mai mulţi comentatori vechi (Bambaglioli, Boccaccio, Benvenuto) s-au încurcat în această afirmaţie [că ştiinţa oamenilor nu se poate opune Sorţii], de parcă ea ar limita liberul arbitru. Dar în realitate problema nu se pune. Liberul arbitru care este, după cum se ştie, una dintre valorile centrale ale întregii lumi danteşti, se referă de fapt la toate acţiunile morale ale omului, pe care omul e stăpîn, dar n-are nici o legătură cu evenimentele externe lui (cum e tocmai schimbarea bunurilor deşarte, de care omul e de asemeni liber să nu se ataşeze); deosebirea e deja clar formulată de Pietro di Dante, în apărarea textului patern” (Chiavacci Leonardi).

Inf_VII_15

«Ea e aşa ponegrită, pînă şi de cei ce-ar trebui s-o laude, aruncînd asupra sa pe nedrept cu reproşuri; dar ea rămîne senină şi acestea nu le aude: veselă cu celelalte prime creaturi, îşi roteşte sfera şi fericită se desfată. Acum să coborîm la mai mare durere; deja cad toate stelele ce urcau cînd am pornit şi statul pe loc nu e permis» (v. 91-99). Multă lume îşi blestemă Soarta pe nedrept; dar ea nu apleacă urechea la aceste vorbe şi îşi continuă guvernarea, alături de ceilalţi îngeri. Dar cei doi poeţi trebuie să-şi continue drumul spre adîncimile infernului, fiindcă stelele care urcau la pornirea în călătorie acum coboară (a trecut miezul nopţii), iar expediţia îşi are propriile sale reguli cronologice, în care zăbovirea e interzisă. “Opunîndu-se nenumăratelor lamentaţii ale autorilor de poezii şi tratate împotriva zeiţei volubile şi oarbe, care ţine în puterea ei bunurile pămînteşti şi le distribuie la întîmplare, de cele mai multe ori în mod nedrept, printre oameni, Dante înfruntă problema într-o manieră nouă şi personală şi îi oferă o soluţie în acord cu sentimentul său religios şi tragic asupra vieţii” (N. Sapegno).

soarta2

Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (4)

Inf_VII_10

«În veci se vor bate cap în cap: ăştia vor învia din groapă cu pumnul strîns, iar ăştia cu chica retezată. Cheltuirea proastă şi chivernisirea proastă le-au smuls lumea cerească şi le-au impus asemenea buşeală: cum e ea, nu-ţi mai decorez cu vorba» (v. 55-60). Se vor ciocni şi se vor insulta etern păcătoşii din acest cerc: zgîrciţii vor învia la Judecata de Apoi cu pumnul strîns, într-un reflex caracteristic, risipitorii vor fi fără de plete, la care de asemeni au renunţat, în febra lepădării de toate. Proasta păstrare sau proasta lepădare de avere le-a interzis accesul în Paradis şi i-a obligat la eterna confruntare violentă. “Poetul reafirmă, cu îndemînare stilistică, faptul că virtutea stă în justa măsură şi păcatul este un exces, căutarea obsedată a banului, fie pentru economisire, fie pentru risipire, este un sentiment deviant şi lipsit de nobleţe. (…) Adevărata şi nobila şi ideala societate cavalerească n-a cunoscut goana după bani şi n-a practicat stupida risipire a acestuia; aşa ceva nu se poate confunda cu liberalismul şi generozitatea care au fost caracterul distinctiv al acelei societăţi” (T. Di Salvo).

Inf_VII_11

«Acum poţi vedea, fiule, scurta batjocură a bunurilor pămînteşti lăsate de Soartă, pentru care specia umană se păruieşte; fiindcă tot aurul care e sub lună şi care a fost odinioară n-ar putea împăca vreunul din sufletele astea ostenite’» (v. 61-66). Bunurile pămînteşti sînt un dar iluzoriu, lăsat unuia sau altuia la întîmplare de către Soartă (spre deosebire de calităţile morale, dobîndite prin libera voinţă a individului). Oamenii se luptă feroce pentru avuţie, în timpul vieţii, dar toate bogăţiile de pe faţa pămîntului nu vor opri chinurile eterne ale păcătoşilor. “Cu aceste versuri tonul şi limbajul se schimbă; e părăsită descrierea cercului zgîrciţilor şi discursul se înalţă la un alt nivel, de meditaţie etică, ce poartă cu sine, ca totdeauna la Dante, profunda tristeţe a celui ce examinează păcatele omeneşti. E prima dată cînd acest ton se instaurează în Comedie şi nu întîmplător se naşte în faţa a ceea ce Dante consideră viciul uman cel mai devastator” (Chiavacci Leonardi).

Inf_VII_12

«‘Maestre’, i-am zis eu, ‘mai spune-mi de asemeni: Soarta asta de care-mi pomeneşti, ce e, că bunurile lumii le ţine-ntre mîinile sale?’. Şi el mie: ‘Vai, creaturi neroade, cîtă prostie vă loveşte! Acum vreau ca vorbele mele să le vîri bine în minte» (v. 67-72). Dante se interesează ce anume e Soarta, aceea care ţine întregul mers al lumii. Virgiliu se lamentează de nepriceperea oamenilor şi se pregăteşte să-i explice învăţăcelului orînduirea vieţii. “Se include în acest punct cea dintîi digresiune cu caracter cultural şi teoretic a poemului: se vorbeşte despre Soartă, iar în cadrul digresiunii, al cărei ton pare discordant cu dramatismul celor două părţi ale cîntului care o preced şi o urmează, se deschide un spaţiu senin, lucid, raţional. (…) În tratarea temei intră nu doar argumente de filosofie sau de religie, dar şi experienţe personale ale omului lipsit de bunurile sale şi de familia sa, expulzat din cetate, constrîns la schimbarea alternativă a protectorilor. Episodul e străbătut aşadar de o suferinţă subterană, care încearcă să se astîmpere în cunoaşterea limpede şi raţională a Sorţii şi a misiunii ei” (T. Di Salvo).

comert

Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (3)

Inf_VII_7

«Şi el mie: ‘Cu toţii au fost aşa strîmbi la minte, în viaţa dintîi, că nici o cheltuială n-au făcut-o cu măsură» (v. 40-42). Osîndiţii din acest cerc au avut gîndirea strîmbă în privinţa banilor, risipind sau economisind excesiv. “Tulburarea lui Dante nu trebuie înţeleasă ca o formă de participare ascunsă la suferinţa păcătoşilor: e just ca ei să sufere. Tristeţea e un semn al reapariţiei în conştiinţa pelerinului a fragilităţii şi a slăbiciunii noastre, atît de crîncen pedepsite, pentru încălcarea limitelor stabilite de divinitate, în schimb respectarea lor ne asigură mîntuirea. Apoi prezenţa atîtor membri ai clerului confirmă o temă centrală în geneza poemului, a decăderii Bisericii, datorată mai ales avidităţii, degenerării obiceiurilor ecleziastice, în consecinţă cursei dezlănţuite după bani pentru chiverniseală, nu ca instrument de utilitate lumească; nimic nu e mai opus faţă de norma evanghelică a sărăciei decît excesiva mundanizare şi politizare a organelor ecleziastice, a institutelor la vîrful cărora se plasează Biserica de la Roma în procesul degenerator” (T. Di Salvo).

Inf_VII_8

«Foarte limpede o latră vocea lor, cînd ajung la cele două puncte ale cercului, unde păcatul contrar îi desparte. Aceştia au fost clerici, de n-au acoperiş păros în cap, şi papi şi cardinali, în care zgîrcenia se întronează’» (v. 43-48). Lipsa lor de măsură se înţelege clar din vorbele lătrate pe care şi le aruncă, atunci cînd se izbesc unii de alţii, la cele două capete ale cercului. Damnaţii cu tonsură au fost mari demnitari ai Bisericii, care în mod special s-au remarcat prin zgîrcenie. “Forţa stilistică şi violenţa lexicală se accentuează în manifestarea deplină şi fără reţineri a judecăţii morale, atunci cînd atenţia lui Dante e îndreptată spre şirul zgîrciţilor. Ar fi de-ajuns puterea evidentă şi suprarealista bestialitate a lui ‘latră’ (abbaia), care operează într-o clipă metamorfoza acelor suflete în cîini, şi a urletelor în sfîşietoare lătrături, într-un proces infamant şi fulgerător de dezumanizare vizibilă în cuvîntul cozzi” (M. Marti).

Inf_VII_9

«Şi eu: ‘Maestre, printre ăştia ar trebui să recunosc pe cîţiva, care s-au spurcat cu asemenea rele’. Şi el mie: ‘Gînduri deşarte aduni: viaţa în necunoaştere, cu care s-au mînjit, de orice cunoaştere îi pătează acum» (v. 49-54). Dante speră să-i identifice pe unii dintre ei, dar Virgiliu îl descurajează: ei au trăit în necunoaştere, acum nu se mai bucură de cunoaştere – e memorabil jocul de cuvinte construit de poet. “Raportul prin contrast dintre păcat şi pedeapsă este evident: ei s-au legat în mod excesiv şi neastîmpărat de bani, s-au izolat şi n-au cunoscut, nici n-au strîns relaţii cu oamenii: bogăţia i-a privilegiat, dar i-a aruncat în umbră, i-a făcut de nerecunoscut: au trăit pentru bogăţie, au fost absorbiţi de ea şi în ea şi-au topit individualitatea” (T. Di Salvo).

zgirciti2