Furtuna pasiunii (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al doilea. Minos, judecătorul Infernului. Desfrînaţii. Povestea de dragoste dintre Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.

Inf_V_1

«Aşa am coborît din primul cerc în al doilea, care încinge loc mai mic, dar durere mult mai mare, ce stîrneşte urlet. Acolo stă Minos oribil şi rînjeşte: examinează greşelile la intrare; judecă şi trimite la vale după cum se-ncolăceşte» (v. 1-6). Dante călăuzit de Virgiliu coboară din primul cerc în al doilea, care e mai strîmt, dar unde păcatele sînt mai grave şi torturile mai dureroase. La intrare îi aşteaptă Minos rînjind: judecătorul stă acolo pentru a cîntări locul ce i se cuvine fiecărui păcătos în Infern. Minos este regele mitic al Cretei, care în Eneida judecă sufletele morţilor. “Minos ca şi Cerber şi alţi monştri infernali derivă la Dante din mitologie: însă trăieşte într-un loc pe care i-l atribuie legea creştină. Anticii i-au repartizat datoria de-a judeca sufletele moarte: creştinul Dante îl preia pe Minos ca judecător, dar sistemul de valori după care se ghidează în sentinţele sale definitive este creştin. Totodată Dante nu-l poate accepta ca erou pozitiv pe un personaj-zeu ori semizeu – şi-l coboară la nivelul de monstru infernal, dîndu-i trăsături pe care creştinismul le defineşte demonice: o voce animalică, rînjetul, o coadă lungă şi înfricoşătoare: face din el o creatură amestecată, un monstru. Ca judecător Minos operează după canonul legal al codului creştin: privit de aproape e doar o creatură răsturnată în ticăloşie” (T. Di Salvo). Minos arată “o uimitoare contopire de maiestuozitate şi grotesc” (Momigliano). “Semnificaţia mai profundă a acestor terţine este aceea a unei înscenări brutale, spasmodice şi grosolane. Adevărata judecată s-a petrecut deja în ceruri. Aici nu mai e posibilă decît un fel de grotescă falsificare a ei” (E.A. Panaitescu).

Inf_V_2

«Vreau să spun că sufletul nemernic, cînd vine în faţa lui, se mărturiseşte pe deplin; iar cunoscătorul păcatelor vede care loc din infern i se potriveşte; se încinge cu coada de atîtea ori, cîte trepte vrea să fie azvîrlit acela-n jos. Mereu stau în faţa lui multe: merg pe rînd la judecată, vorbesc şi aud şi-apoi sînt în jos măturate» (v. 7-15). Păcătosul ajuns în faţa diavolului se confesează pînă la capăt. Minos hotărăşte în care cerc al Infernului îl expediază şi, în funcţie de asta, îşi răsuceşte coada în jurul trupului. Întreaga acţiune e brutală şi rapidă, exprimată printr-o enumeraţie de verbe trepidante: stanno molte, vanno, dicono, odono, son giù volte. “Toate gesturile şi mişcările acestui judecător infernal sînt mecanice, bestiale şi convenţionale; nu există dezbatere, nu există participare, nu există un adevărat proces: doar o înregistrare formală a păcatelor, urmată de un gest neaşteptat şi animalic, acela al cozii răsucite. Pare – desprins dintr-o inspiraţie de basm – un tribunal al animalelor. Dar la animalitate Dante mai adaugă şi elementul, mai grav, al degradării. Minos este un executor mecanic, automat, stupid al unei voinţe care îl depăşeşte” (T. Di Salvo).

Inf_V_3

«‘O, tu, care vii la durerosul han’, mi-a zis Minos cînd m-a văzut, lăsînd deoparte actul slujbei sale, bagă de seamă cum intri şi în cine te încrezi: să nu te înşele că intrarea e largă!’ Iar călăuza mea către el: ‘De ce urli? Nu-i împiedica mersul hărăzit: aşa se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea, şi mai multe nu-ntreba’» (v. 16-24). Minos se răsteşte la Dante, pentru a-l intimida şi a-l goni, îl îndeamnă să nu se încreadă în călăuza lui, pentru că nu e sigur că va mai ieşi vreodată. Virgiliu îl pune la punct cu formula magică folosită deja în faţa lui Caron: expediţia eroului e hotărîtă în ceruri şi nimic n-o poate împiedica.

Minos-Michelangelo

Advertisements