Furtuna pasiunii (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_V_4

«Acum încep strigătele de durere să mi se facă auzite; acum am ajuns acolo unde mult plîns mă izbeşte. Am venit în loc mut de orice lumină, care mugeşte ca marea vijelioasă, cînd de vînturi opuse e izbită. Furtuna infernală, care în veci nu se opreşte, poartă spiritele răpite cu sine: răsucind şi lovind le frămîntă» (v. 25-33). După trecerea de Minos, călătorul aude în întuneric un imens val de strigăte îndurerate. Îi pare că aude marea pe furtună, frămîntată de vînturi contrare. Vijelia ridică în văzduh sufletele păcătoase şi le izbeşte pe unele de altele şi pe toate de stînci. Stilistic întregul fragment al zbuciumului infernal e construit pe repetiţia a două adverbe (“acum”, “acum”, “aici”, “aici”), pe enumeraţia a două verbe la gerunziu (“răsucind şi lovind”), pe celebra dublă enumeraţie de antonime (“încoace”, “încolo”, “în jos”, “în sus”). “Să se observe alăturarea auditivă-vizuală d’ogne luce muto (de orice lumină mut): ar fi o figură retorică raţional nejustificabilă, dacă în spatele imaginii fizice n-ar prevala semnificaţia simbolică: în acel loc nu se face auzită vocea lui Dumnezeu, iar întunericul de acolo este o reflectare a absenţei lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). Aceeaşi îngemănare vizual-auditivă s-a întîlnit deja în Infern I, 60: “mi ripigneva là dove ‘l sol tace” (mă împingea înapoi acolo unde soarele tace).

Inf_V_5

«Cînd ajung în faţa ruinei, aici ţipete, plînset, lamentare; blestemă aici virtutea divină. Am priceput că la asemenea tortură sînt damnaţi desfrînaţii, ce raţiunea o supun în faţa pasiunii» (v. 34-39). Ajunşi la ruinele provocate în Infern de coborîrea lui Isus, păcătoşii îşi dau frîu liber disperării. Astfel sînt torturaţi păcătoşii carnali, care aşează pasiunea mai presus decît raţiunea. Legea echivalenţei e ilustrată în forma pedepsei care li se aplică. Aşa cum, în timpul vieţii, şi-au schimbat partenerii şi s-au ilustrat prin lipsa de fidelitate, prin continua agitaţie din neastîmpărarea poftelor trupeşti, în lumea de apoi au parte de-o veşnică frămîntare, prin furtuna care-i izbeşte şi-i învolburează. “E limpede corespondenţa dintre sensul literal şi alegorie: desfrînaţii, care s-au lăsat tîrîţi de forţa furtunoasă, iraţională a simţurilor, sînt acum doborîţi de o furtună care acţionează cu aceeaşi violenţă. Are în plus trăsăturile eternităţii” (T. Si Salvo).

Inf_V_6

«Şi cum pe grauri îi poartă aripile, pe vremea rece, în stoluri largi şi pline, la fel suflarea aceea spiritele ticăloase încoace, încolo, în jos, în sus le poartă; nu le alină nici o speranţă-n veci, nu de oprire, dar de mai mică suferinţă» (v. 40-45). La fel cum graurii sînt purtaţi de aripi, în stoluri ample, şi aici nenumăraţii păcătoşi sînt răsuciţi în eternitate, fără iluzia vreunei clipe de odihnă. “Acest caracter de eternitate fără scăpare va fi elementul cel mai dramatic – şi comun – al diverselor torturi din Infern; aici este exprimat pentru prima dată cu o forţă tragică” (Chiavacci Leonardi).

william_blake

Advertisements