Furtuna pasiunii (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_V_10

«Cealaltă s-a ucis îndrăgostită şi-a rupt jurămîntul făcut la cenuşa lui Sicheu; apoi e Cleopatra cea desfrînată. Pe Elena vezi-o, pentru care atîta vreme cumplită s-a petrecut, şi vezi-l pe marele Ahile, care cu iubirea la sfîrşit s-a luptat» (v. 61-66). Seria de personaje antice care au pus pasiunea mai presus de raţiune continuă, sub înşirarea lui Virgiliu. Omogenitatea listei e construită cu verbul imperativ “vedi”. Didona i-a jurat credinţă veşnică soţului Sicheu, la moartea acestuia; pe urmă s-a îndrăgostit de Enea şi, părăsită de eroul troian, s-a sinucis. Virgiliu nu-i pomeneşte numele direct, poate şi din modestie, fiindcă e unul dintre personajele sale. Moravurile uşoare ale Cleopatrei, amanta lui Cezar şi a lui Antoniu, erau foarte cunoscute în Antichitate şi preluate ca atare în Evul Mediu. Elena, soţia regelui Menelau, a fost răpită de Paris şi adusă la Troia, motiv care a declanşat celebrul război de zece ani. Ahile, după ce s-a luptat cu troienii, la sfîrşit a avut iubirea ca adversar: s-a îndrăgostit de Polixena, fiica lui Priam şi a Hecubei, şi, vrînd să treacă de partea inamicului, a fost ucis de Paris.

“Sufletele incluse în acest şir deosebit au murit toate din cauza iubirii (despre Elena se povestea că a fost ucisă de o grecoaică, pentru a-şi răzbuna soţul mort în războiul din Troia; despre Semiramida, că a fost omorîtă chiar de fiul ei, de care era îndrăgostită). Se introduce astfel, după tema etică predominantă, motivul central al morţii, care e strîns legat de aceasta; pasiunea iubirii, dacă îngenunchează raţiunea, ne tîrăşte în mod fatal spre moarte. Acum se înţelege funcţia acestei înşiruiri de nume emblematice, care toate răsunau profund în sufletul cititorului de atunci. Condamnarea morală care le însoţeşte (a vizio di lussuria… ruppe fede… lussuriosa… reo tempo), condiţia lor socială înaltă (toţi sînt principi sau regine) şi tragicul lor sfîrşit exprimă caracterul implacabil al acestei pasiuni umane, care îi doboară pe toţi şi totodată responsabilitatea precisă a omului înzestrat cu raţiune şi libertate, care poate să-i facă faţă” (Chiavacci Leonardi).

Inf_V_11

«Vezi-i pe Paris, pe Tristan’; şi mi-a arătat cu degetul şi mi-a numit peste o mie de umbre, pe care iubirea din viaţa noastră le-a smuls. După ce l-am auzit pe învăţatul meu numind doamnele antice şi pe cavaleri, mila m-a cuprins şi-am fost aproape rătăcit» (v. 67-72). Paris a fost cel care a răpit-o pe Elena. Tristan a fost cunoscutul cavaler al Mesei Rotunde, mort din iubire pentru Isolda. Înşiruirea păcătoşilor pasionali continuă, dar poemul nu ni-i mai detaliază. La finalul pomelnicului călătorul e sugrumat de milă pentru soarta lor. “Despre valoarea care trebuie atribuită milei (pietà) – unul dintre cuvintele tematice ale episodului care începe; celălalt este amore – au scris îndelungat criticii. Pentru Foscolo şi De Sanctis termenul ar fi folosit aici în accepţiunea sa cea mai răspîndită. El ar desemna ‘compasiunea’ lui Dante faţă de păcătoşi şi deci totodată, implicit, ‘înţelegerea’ lui pentru motivele care i-au împins să păcătuiască. Sapegno, mai atent la inspiraţia etico-religioasă a poemului, interpretează mila lui Dante ca o ‘tulburare născută din considerarea teribilelor consecinţe ale păcatului’; ea ‘în orice caz nu implică niciodată din partea lui Dante o atitudine de adeziune sau de complicitate şi nu atenuează în nici un fel hotărîta condamnare morală’. Deja un comentator vechi, Buti, dăduse o interpretare asemănătoare. Pentru Buti durerea lui Dante se naşte mai curînd din considerarea situaţiei în care au ajuns păcătoşii, dintr-o neliniştită interogaţie a Poetului în legătură cu slăbiciunea umană: ‘Benché si dolesse della dannazione di coloro, non si dolse che non volesse che fossero dannati, ma dolsesi che avrebbe voluto che non avessero peccato’ (Deşi îl durea damnarea acelora, nu l-a durut pentru că nu voia ca ei să fie damnaţi, ci l-a durut fiindcă ar fi vrut ca ei să nu fi păcătuit)” (E.A. Panaitescu).

donne_cavalieri

 

Inf_V_12

«Am început: ‘Poetule, cu plăcere le-aş vorbi acelor doi care merg împreună şi par aşa de mlădioşi în bătaia vîntului’. Iar el mie: ‘Vei vedea cînd vor fi mai aproape de noi; şi atunci tu roagă-i, în numele acelei iubiri care îi poartă, iar ei vor veni» (v. 73-78). Dante îi cere lui Virgiliu să poată vorbi cu două spirite care, spre deosebire de ceilalţi, zboară împreună în furtună. Călăuza îl îndeamnă să li se adreseze invocîndu-le iubirea, cînd se vor apropia.

Advertisements