Furtuna pasiunii (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_V_18

«Cînd am priceput acele suflete rănite, mi-am aplecat chipul şi atîta l-am ţinut în jos, pînă cînd poetul mi-a zis: ‘La ce te gîndeşti?’. Cînd am răspuns, am început: ‘O, vai, cîte gînduri dulci, cîtă dorinţă i-au împins pe aceştia la durerosul pas!’» (v. 109-114). La auzul cuvintelor rostite de Francesca, Dante îşi apleacă privirile îndurerat. Cînd Virgiliu îl întreabă la ce se gîndeşte, protagonistul lansează o exclamaţie de durere şi compasiune. “În aceasta constă măreţia poetică a lui Alighieri, aici Comedia se deosebeşte absolut de analizele tratatelor de teologie sau ale retoricilor iubirii: dacă pe de o parte Dante condamnă fără rezerve păcatul desfrînării şi pe cei doi adulteri, el nu ascunde cîtuşi de puţin caracterul dulce şi minunat al acelei potriviri afectuoase, cît de puternică a fost acea pasiune căreia ei ar fi trebuit să-i reziste” (Padoan).

Inf_V_19

«Apoi m-am întors spre ei şi-am vorbit eu, şi-am început: ‘Francesca, martiriul tău să lăcrimez mă face trist şi pios. Dar spune-mi: pe vremea dulcilor suspine pe care vi le-a provocat iubirea, cum de v-aţi cunoscut dorinţele tulburi?’» (v. 115-120). După ce-a vorbit cu Virgiliu, călătorul se răsuceşte spre cei doi damnaţi, iar pe Francesca o întreabă un lucru foarte delicat: pe vremea cînd fiecare dintre ei începea să simtă iubire faţă de celălalt, cum au procedat pentru a-şi face cunoscute reciproc sentimentele. “Francesca a povestit doar începutul şi sfîrşitul: iubirea ne-a cuprins… iubirea ne-a condus la moarte… Dar tot ce s-a întîmplat între cele două momente nu l-a spus. Şi tocmai asta, adică felul în care omul a fost învins şi a cedat, care e taina dulceţii iluzorii care pînă la urmă l-a răvăşit – de fapt punctul de trecere de la iubirea curtenească din poezii, la care a făcut apel Francesca, pînă la iubirea ca păcat şi damnare – este ceea ce Dante se întreabă pe sine însuşi iar apoi pe ea” (Chiavacci Leonardi). Poetul “le numeşte tulburi, dorinţele amanţilor, pentru aceea că, deşi din multe acte apare că el o iubeşte pe ea şi ea pe el, totuşi ei suspectează că nu e aşa cum li se pare, pînă cînd pe deplin descoperite şi cunoscute devin” (Boccaccio).

Inf_V_20

«Iar ea către mine: ‘Nici o durere mai mare, decît să-ţi aminteşti de vremea fericită în mizerie; şi asta o ştie învăţătorul tău. Dar dacă pentru a cunoaşte prima rădăcină a iubirii noastre ai atîta bunăvoinţă, voi spune ca acela care plînge şi vorbeşte» (v. 121-126). Tînăra femeie se tînguieşte că nu există suferinţă mai mare decît să-ţi readuci în minte fericirea de odinioară, atunci cînd eşti nenorocit, iar asta o ştie învăţătorul lui Dante. Totuşi, la rugămintea poetului, îi va povesti plîngînd cele cerute. E discutabilă afirmaţia Francescăi, dacă reamintirea fericirii, atunci cînd sîntem în mizerie, ne sporeşte suferinţele, sau dimpotrivă, ni le atenuează. De asemeni controversată e trimiterea la “învăţătorul” lui Dante: după unii ar fi vorba despre personajul Virgiliu, care se află tot în Infern şi poate cîntări, prin contrast, diferenţa dintre fericirea sa de odinioară şi nenorocirea sa de după moarte (Buti). Potrivit altor interpretări, trimiterea – prin perifrază – se face la filosoful Boetius (foarte admirat de Dante), care în lucrarea sa De consolatione philosophiae a meditat la caracterul schimbător al fericirii, în funcţie de destinul nostru (“in omni adversitate fortunae infelicissimum est genus infortunii fuisse felicem”). Boccaccio observă că şi în Eneida lui Virgiliu este exprimată o idee asemănătoare.

boetius

Advertisements