Păcătoasa poftă a gurii (1)

Cercul al treilea. Demonul Cerber. Lacomii. Florenţa descrisă de Ciacco. Dialogul cu Virgiliu despre chinurile după moarte.

Inf_VI_1

«Cînd mi s-a întors mintea, care s-a închis de mila celor doi cumnaţi, ce de tristeţe m-a tulburat, noi cazne şi noi căzniţi văd în jurul meu, încotro mă duc şi mă-ntorc şi încotro mă uit» (v. 1-6). Dante îşi revine în fire, după leşinul provocat de mila pentru Paolo şi Francesca. Remarcă peste tot în jur o altă categorie de păcătoşi: lacomii. Ei sînt scufundaţi în apă şi noroi, fiind sfîşiaţi şi terorizaţi de demonul Cerber. Specificele torturi scîrboase sînt, în plus, pisăloage şi interminabile, reflectate stilistic prin numeroase enumeraţii şi repetiţii (“noi cazne şi noi căzniţi”, “mă duc”, “mă-ntorc”, “mă uit”). “Este cercul lacomilor, care le urmează desfrînaţilor în seria păcătoşilor prin necumpătare. Viciul lăcomiei (necumpătare la mîncare şi băutură) este unul dintre cele şapte păcate capitale şi era considerat mai grav decît desfrîul deoarece, cum notează Boccaccio, «lăcomia este motivul preacurviei». În Purgatoriu, urmînd acelaşi sistem care ordonează păcatele după gravitatea lor, în sens invers, Dante îi va pune pe lacomi pe penultima treaptă, înainte de desfrînaţi. Ordinea păcatelor capitale urmată de Dante în Purgatoriu (mîndria, invidia, furia, lenea, avariţia, lăcomia, desfrîul) este de altfel cea stabilită de Grigore cel Mare (Moralia, XXXI, 45) şi menţinută de Bonaventura, care se poate regăsi şi în Tesoretto al lui Brunetto Latini” (Chiavacci Leonardi).

Inf_VI_2

«Sînt în al treilea cerc, al ploii eterne, blestemate, reci şi grele; regula şi calitatea sînt aici mereu neschimbate. Grindină groasă, apă jegoasă şi viscol prin aerul întunecat se revarsă; pute pămîntul ce le înghite» (v. 7-12). Călătorul a ajuns în al treilea cerc al Infernului, potopit cu mare urgie de ploaie, grindină şi viscol în eternitate. Legea echivalenţei care li se aplică lacomilor este evidentă. “Acest jeg sub formă de ploaie e pedeapsa potrivită, ca un fel de vomă împuţită după ospăţ, pentru nesăţioşii degustători ai celor mai rafinate delicatesuri de mîncare şi băutură” (Del Lungo).

Inf_VI_3

«Cerber, fiară crudă şi ciudată, pe trei gîtlejuri latră ca un cîine peste gloata care aici e scufundată. Are ochii roşii, barba unsă şi smolită, burta largă şi labele cu unghii; zgîrie sufletele, le jupoaie şi le sfîşie» (v. 13-18). Demonul Cerber este un cîine fioros şi straniu, cu trei capete prin care îi latră şi-i muşcă pe damnaţi. Are ochii injectaţi, barba neagră murdară şi unghiile enorme, cu care jupoaie şi sfîşie sufletele (impresionantă juxtapunere de agresiuni fizice violente, perpetrate asupra unor victime imateriale). “Cerber este un monstru antic, reprezentat ca un cîine cu trei capete şi cu gîturile înfăşurate de şerpi; era cunoscut mai ales pentru vitejia lui Tezeu care, pentru a pătrunde în Hades, l-a învins şi l-a tîrît afară în lanţuri. Dante, cum a făcut deja cu Minos şi cu Caron, îl adaptează, pe urmele lui Virgiliu, într-un gardian infernal, transformîndu-l în demon, potrivit tradiţiei deja prezente în vechile texte creştine, şi face din el gardianul specific al cercului lacomilor. El îi subliniază trăsăturile umane (ochi, barbă, burtă, mîini) – Cerberul lui nu e tocmai un cîine, ci un demon –, însă acele trăsături sînt respingătoare şi abjecte, mai mult decît bestiale” (Chiavacci Leonardi).

cerber

Advertisements