Păcătoasa poftă a gurii (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_VI_7

«Noi treceam peste acele umbre pisate de ploaia grea şi ne puneam tălpile peste conturul lor ce părea viu. Ele zăceau pe jos cu toate, fără de una care s-a ridicat şezînd, îndată ce ne-a văzut trecîndu-i prin faţă» (v. 34-39). Cei doi poeţi îi călcau în picioare pe lacomii a căror umbră era biciuită de ploaia murdară. Unul dintre aceia s-a ridicat în şezut şi le-a vorbit. “Este prima dată că se indică această caracteristică a sufletelor de dincolo: ele au aparenţa şi capacitatea de-a suferi ale trupului, dar nu au consistenţa lui. Ideea virgiliană este reluată de Dante întrucît îi face posibilă călătoria, fără a contraveni doctrinei creştine, potrivit căreia trupurile vor învia în ziua Judecăţii de Apoi; această ultimă idee este fundamentală în poem, după cum va apărea de mai multe ori, iar prima dată chiar în acest cînt, v. 97-99” (Chiavacci Leonardi).

Inf_VI_8

«‘O, tu, care eşti purtat prin acest infern’, mi-a spus, ‘recunoaşte-mă de ştii: tu ai fost, înainte de mine desfăcut, făcut.’ Şi eu: ‘Cazna ce ţi-e dată poate că mi te scoate din minte, încît nu-mi pare că te-am văzut vreodată. Dar spune-mi cine eşti tu, care-n aşa loc dureros eşti pus şi la asemenea pedeapsă, încît de altele-s mai mari, nu-i vreuna mai scîrboasă» (v. 40-48). Spiritul damnat îl întreabă pe Dante dacă îl recunoaşte, fiindcă s-a născut înainte ca păcătosul să moară. Călătorul îi mărturiseşte că aspectul torturat al aceluia îl împiedică să-l recunoască şi-l întreabă cine este. “Ciacco, în mod dureros conştient că e desfigurat în trăsăturile sale de suferinţa care îl torturează, îi propune lui Dante enigma identităţii sale: riconoscimi, se sai” (E.A. Panaitescu). “Pentru a spune că Dante s-a născut înainte ca el să moară, foloseşte un aparent joc de cuvinte, care în schimb îl ajută să scoată în evidenţă groaznica antiteză, inclusiv verbală, dintre două momente decisive ale vieţii omeneşti, ‘facerea’ şi ‘desfacerea’, naşterea şi moartea; de care – şi îi subliniază puterea distrugătoare – a fost desfăcut” (Grabher). “Alterarea trăsăturilor umane ale damnaţilor este unul dintre motivele asupra cărora fantezia Poetului revine cu mare insistenţă şi cu efecte de notabilă eficienţă în plan poetic, ca să accentueze caracterul de simplă aparenţă pe care îl are trupul nostru, în ochii lui Dumnezeu, spre deosebire de substanţa indestructibilă a sufletului” (E.A. Panaitescu).

Inf_VI_9

«Şi el mie: ‘Cetatea ta cea plină de pizmuire, că deja dă peste marginea sacului, m-a găzduit în viaţa senină. Voi orăşenii mi-aţi zis Ciacco: pentru păcătoasa poftă a gurii, după cum vezi, la ploaie mă sleiesc. Şi eu, suflet păcătos, nu stau singur, fiindcă toate astea la aceeaşi vină au aceeaşi soartă’. Şi n-a mai scos o vorbă» (v. 49-57). Umbra şi-a trăit viaţa la Florenţa, o cetate plină de lume invidioasă. Ceilalţi i-au zis Ciacco (Porcul), iar pentru pofta de mîncare nesăbuită acum e vlăguit de ploaia infernală, alături de mulţi alţii ce-au comis acelaşi păcat. Unii comentatori îl recunosc în acest portret pe poetul Ciacco dell’Anguillaia, alţii consideră că e vorba despre o simplă poreclă. Un portret izbutit al său găsim la Boccaccio: “avea limba ascuţită şi stătea mereu printre oameni nobili şi bogaţi, dar mai ales printre cei ce mîncau şi beau pompos şi delicat, de către care, dacă era chemat să mănînce, mergea degrabă, şi tot aşa, dacă invitat nu era, el singur se invita”.

ciacco2

Advertisements