Păcătoasa poftă a gurii (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_VI_16

«Drept care am zis: ‘Maestre, aceste chinuri vor creşte oare după marea sentinţă, ori fi-vor mai mici, ori fi-vor la fel de arzătoare?’. Şi el mie: ‘Întoarce-te la ştiinţa ta, care vrea, cu cît lucrul e mai desăvîrşit, mai bine să fie simţit, şi la fel durerea. Deşi lumea asta blestemată spre adevărata perfecţiune în veci nu merge, dincolo mai multe ca dincoace o aşteaptă’» (v. 103-111). Dante întreabă dacă, după Judecata de Apoi, suferinţele damnaţilor vor fi mai mari, mai mici sau neschimbate. Virgiliu îi reaminteşte doctrina potrivit căreia toate lucrurile vor fi mai intense, după ce trupul şi sufletul vor fi realipite. Prin urmare şi chinurile din Infern, precum şi fericirea din Paradis, vor fi mai puternice. “Textele filosofice care au dezbătut problema ridicată de Dante erau toate ale Sfîntului Toma; aşadar trimiterea la ştiinţa lui însemna pentru Dante trimiterea la textele şcolii aristotelico-tomiste” (T. Di Salvo).

Inf_VI_17

«Noi am ocolit roată calea aceea, vorbind încă mai multe pe care nu le repet; am ajuns la scoborîş: aici l-am găsit pe Pluto, marele duşman» (v. 112-115). Cei doi poeţi au străbătut întregul cerc al III-lea şi, la coborîrea spre următorul, au dat peste Pluto, care îi păzeşte pe zgîrciţi şi risipitori. Pluto e zeitatea păgînă a prosperităţii, aici transformată în gardianul celor obsedaţi de bogăţia materială. E “marele duşman” fie pentru că are atribuţii diabolice, aşadar e inamicul oamenilor virtuoşi, fie prin simetrie cu Cerber, precedentul gardian, al celor lacomi, care a fost deja numit “marele vierme”.

isus_in_lume

Advertisements