Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (1)

Cercul al patrulea şi al cincilea. Demonul Pluto. Zgîrciţii şi risipitorii. Meditaţia lui Virgiliu asupra soartei umane. Stixul. Mînioşii care se sfîşie în mocirlă şi leneşii care bolborosesc pe dedesubt.

Inf_VII_1

«‘Papé Satàn, papé Satàn aleppe!’, a început Pluto cu vocea aspră; şi acel înţelept, care pe toate le ştie, mi-a spus pentru a mă întări: ‘Să nu te sugrume spaima; fiindcă, în ciuda puterii sale, nu ne va opri să coborîm stînca asta’» (v. 1-6). Îndată ce i-a văzut, Pluto a zbierat spre ei o formulă ciudată. Dar Virgiliu, care înţelege totul (inclusiv vorbele ameninţătoare ale diavolului şi frica protagonistului), l-a liniştit pe Dante: acest diavol, oricît de puternic, nu-i va împiedica să coboare în cercul următor. “Sînt discordante interpretările date de comentatori primului vers. Pentru unii el n-ar avea un înţeles care se referă la o limbă umană; cuvintele puse în gura lui Pluto ar fi un exemplu de limbaj al diavolilor, neînţeles pentru noi, de nu cumva sînt sunete lipsite de orice semnificaţie, expresii ale unei minţi confuze şi abrutizate. Momigliano, de exemplu, consideră că ele sînt ‘un semn al imbecilităţii la care te reduce aviditatea de bogăţie’. E mai probabil totuşi ca ele să însemne ceva de genul: ‘O, Satana, o, Satana, Doamne!’, sau ‘O, Satana, o, Satana, vai mie!’. De fapt papae în latină e o interjecţie de uimire, iar aleph este prima literă a alfabetului ebraic, care poate fi citită prin urmare de parcă ar spune ‘primul început’ (adică Dumnezeu), sau, cu referire la plîngerea lui Ieremia, care se deschide tocmai cu acest cuvînt, ca o interjecţie de durere” (E.A. Panaitescu).

“Sensul acestui prim vers – atît de îndelung dezbătut de moderni – le apărea totuşi descifrabil celor vechi, la a căror interpretare credem că e bine să rămînem. Cele două cuvinte pentru noi de neînţeles – pape şi aleppe – aveau pe atunci într-adevăr un sens regăsit şi în dicţionare şi erau folosite de obicei în scrierile latine. Dante le foloseşte aşadar cu siguranţă ca un jargon îndepărtat de întrebuinţarea obişnuită (ca şi figura lui Pluto, deformată faţă de natural), întrucît cele două cuvinte sînt unul de origine greacă şi celălalt ebraică, dar nu sînt lipsite de sens, cum au crezut unii (de fapt Virgiliu le pricepe). Toţi comentatorii vechi sînt de acord în a înţelege pape ca interiectio admirantis (aşa o explică Uguccione), adică o exclamaţie de uimire (din latinescul papae care la rîndul său derivă din grecescul papai); şi aleppe ca prima literă a alfabetului ebraic (aleph), cu sens de interiectio dolentis, adică o exclamaţie de durere (Ottimo, Anonimo, Boccaccio, Buti, Benvenuto). (…) Versul exprimă aşadar, cum spune Buti, uimirea (că Dante e viu), durerea (fiindcă încalcă domeniul infernal) şi un apel către Satana (care stîrneşte teama lui Dante, v. 5). La fel consideră l’Ottimo: ‘de fapt înseamnă că acest părinte al bogăţiilor urla, mirîndu-se şi chemîndu-l, îndurerat, pe superiorul său ierarhic în ajutor’” (Chiavacci Leonardi).

Inf_VII_2

«Apoi s-a răsucit spre gura umflată şi-a spus: ‘Taci, lup blestemat! roade-te pe dinăuntru cu turbarea ta. Nu e fără motiv mersul în beznă: aşa se vrea în înalturi, unde Mihail a răzbunat trufaşa răzvrătire’» (v. 7-12). Pe urmă Virgiliu l-a certat pe Pluto pentru nesupunerea înfumurată, asigurîndu-l că expediţia în Infern a fost hotărîtă de Dumnezeu, care prin arhanghelul Mihail a pedepsit în trecut răzvrătirea lui Lucifer şi l-a izgonit din ceruri. “Expresia violentă (lup blestemat) reia în mod evident lupoaica din cîntul I ce reprezintă aviditatea omenească, originea tuturor relelor din lume; şi de aceea e blestemată” (Chiavacci Leonardi).

Inf_VII_3

«Cum pînzele umflate de vînt cad la grămadă, cînd catargul se rupe, la fel s-a prăbuşit fiara crudă. Astfel am coborît în a patra văgăună, înaintînd prin rîpa dureroasă, ce-ngrămădeşte răul universului» (v. 13-18). Pluto îşi pierde vlaga, în urma cuvintelor reprobatoare ale călăuzei, şi cei doi pătrund în următorul cerc. “Figura lui Pluto provoacă în cel care citeşte impresia unei imense mase amorfe şi, pe plan moral, cea a unei furii prosteşti şi neputincioase. Ea nu ne vine prezentată de Poet printr-un detaliu sau altul al aspectului său exterior, cum se întîmplă cu Caron, de pildă, sau cu Minos. Firea certăreaţă a luntraşului peste Aheron este deja toată inclusă într-o definiţie ca occhi di bragia, pe cînd enigmaticul conoscitor delle peccata din al doilea cerc rămîne legat indisolubil în memoria noastră de actul – bestial – de a-şi răsuci coada pentru a exprima judecata dictată de cea mai pură raţionalitate. Scrie Torraca, în legătură cu Pluto: ‘Infiata labbia sugerează, într-adevăr, imaginea unuia cu mutra umflată, dar în mod vag. Dar iată pînzele umflate de vînt şi catargul navei care aduc în această indeterminare ceva enorm, gigantic’. Cît priveşte semnificaţia morală a acestei comparaţii neaşteptate, un alt comentator acut al cîntului al şaptelea, Vallone, observă cum ea include toată povestea gardianului infernal ‘îngîmfat, blestemător, iar apoi strivit, umilit şi învins’, şi adaugă o observaţie generală despre umilirea care, în Infernul dantesc, li se aplică puterilor răului, în faţa afirmării raţionalităţii clarificatoare (Virgiliu): ‘Poate că destinul diavolilor este mai crud decît al sufletelor păcătoase pe care le păzesc. Acestea măcar, din cînd în cînd, pot să reacţioneze în felul şi măsura lor, împotriva unei puteri care îi depăşeşte pe toţi… diavolii sînt învinşi, şi mereu vor fi învinşi, se degradează în nişte “bieţi diavoli”, instrumente de materie idioată, zac neputincioşi şi furioşi în faţa înfrîngerii lor mizerabile’” (E.A. Panaitescu).

pluto

Advertisements