Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_VII_10

«În veci se vor bate cap în cap: ăştia vor învia din groapă cu pumnul strîns, iar ăştia cu chica retezată. Cheltuirea proastă şi chivernisirea proastă le-au smuls lumea cerească şi le-au impus asemenea buşeală: cum e ea, nu-ţi mai decorez cu vorba» (v. 55-60). Se vor ciocni şi se vor insulta etern păcătoşii din acest cerc: zgîrciţii vor învia la Judecata de Apoi cu pumnul strîns, într-un reflex caracteristic, risipitorii vor fi fără de plete, la care de asemeni au renunţat, în febra lepădării de toate. Proasta păstrare sau proasta lepădare de avere le-a interzis accesul în Paradis şi i-a obligat la eterna confruntare violentă. “Poetul reafirmă, cu îndemînare stilistică, faptul că virtutea stă în justa măsură şi păcatul este un exces, căutarea obsedată a banului, fie pentru economisire, fie pentru risipire, este un sentiment deviant şi lipsit de nobleţe. (…) Adevărata şi nobila şi ideala societate cavalerească n-a cunoscut goana după bani şi n-a practicat stupida risipire a acestuia; aşa ceva nu se poate confunda cu liberalismul şi generozitatea care au fost caracterul distinctiv al acelei societăţi” (T. Di Salvo).

Inf_VII_11

«Acum poţi vedea, fiule, scurta batjocură a bunurilor pămînteşti lăsate de Soartă, pentru care specia umană se păruieşte; fiindcă tot aurul care e sub lună şi care a fost odinioară n-ar putea împăca vreunul din sufletele astea ostenite’» (v. 61-66). Bunurile pămînteşti sînt un dar iluzoriu, lăsat unuia sau altuia la întîmplare de către Soartă (spre deosebire de calităţile morale, dobîndite prin libera voinţă a individului). Oamenii se luptă feroce pentru avuţie, în timpul vieţii, dar toate bogăţiile de pe faţa pămîntului nu vor opri chinurile eterne ale păcătoşilor. “Cu aceste versuri tonul şi limbajul se schimbă; e părăsită descrierea cercului zgîrciţilor şi discursul se înalţă la un alt nivel, de meditaţie etică, ce poartă cu sine, ca totdeauna la Dante, profunda tristeţe a celui ce examinează păcatele omeneşti. E prima dată cînd acest ton se instaurează în Comedie şi nu întîmplător se naşte în faţa a ceea ce Dante consideră viciul uman cel mai devastator” (Chiavacci Leonardi).

Inf_VII_12

«‘Maestre’, i-am zis eu, ‘mai spune-mi de asemeni: Soarta asta de care-mi pomeneşti, ce e, că bunurile lumii le ţine-ntre mîinile sale?’. Şi el mie: ‘Vai, creaturi neroade, cîtă prostie vă loveşte! Acum vreau ca vorbele mele să le vîri bine în minte» (v. 67-72). Dante se interesează ce anume e Soarta, aceea care ţine întregul mers al lumii. Virgiliu se lamentează de nepriceperea oamenilor şi se pregăteşte să-i explice învăţăcelului orînduirea vieţii. “Se include în acest punct cea dintîi digresiune cu caracter cultural şi teoretic a poemului: se vorbeşte despre Soartă, iar în cadrul digresiunii, al cărei ton pare discordant cu dramatismul celor două părţi ale cîntului care o preced şi o urmează, se deschide un spaţiu senin, lucid, raţional. (…) În tratarea temei intră nu doar argumente de filosofie sau de religie, dar şi experienţe personale ale omului lipsit de bunurile sale şi de familia sa, expulzat din cetate, constrîns la schimbarea alternativă a protectorilor. Episodul e străbătut aşadar de o suferinţă subterană, care încearcă să se astîmpere în cunoaşterea limpede şi raţională a Sorţii şi a misiunii ei” (T. Di Salvo).

comert

Advertisements