Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_VII_19

«Bunul învăţător a spus: ‘Fiule, priveşte acum sufletele celor pe care i-a învins mînia; şi mai vreau să fii sigur că sub apă sînt oameni care suspină şi fac băşici la suprafaţă, cum ţi-o spune ochiul, oriunde se răsuceşte» (v. 115-120). Virgiliu i-a atras atenţia nu doar asupra mînioşilor, de la suprafaţă, ci şi asupra leneşilor care, ascunşi de tot sub nămol, îşi bîlbîie cuvintele ce răzbat la suprafaţă în bulbuci de noroi.

Inf_VII_20

«Înfipţi în glod ei spun: “Trişti am fost în aerul dulce, care de soare se bucură, purtînd pe dinăuntru fumul trîndăviei: acum ne întristăm în mîlul negru”. Acest imn îl bolborosesc pe gîtlej, căci nu-l pot zice cu vorbe întregi’» (v. 121-126). Păcătoşii deplîng lenea cu care şi-au trăit viaţa sub soarele cald, în aerul dulce: acum ei suferă vîrîţi sub noroiul ce le sufocă vorbele reduse la nişte mormăieli. “Cuvintele tînguitoare ale celor scufundaţi Dante le numeşte, cu evidentă şi biciuitoare ironie, inno, dar e un imn ce răstălmăceşte adevăratul imn datorat divinităţii, iar felul în care îl pronunţă arată că există ceva strîmb, întunecos; de fapt cuvintele sînt mai curînd un gîlgîit sugrumat, nepotrivit să fie pronunţat cu vorbe limpezi. Şi aşa cum nu e întreagă vorba lor, la fel de şovăitoare, nesigură, neterminată sau deformată a fost viaţa lor morală, caracterizată de un fel de plictiseală vitală, lipsită de stimuli interiori, o atitudine băltită (iar mlaştina e reflexul condiţiei lor morale – la fel cum vocea sufocată e continuarea violenţei prin care şi-au sufocat tensiunea morală, împiedicînd orice dezvoltare şi împlinire a ei). Ca peste tot, şi în detalii Dante lasă semnul concepţiei sale virile şi combative: laşii şi leneşii, primii atacaţi de viespi şi muşte imense, cu sîngele greţos care li se scurge la picioare, ceilalţi tăvăliţi prin noroi şi condamnaţi să cînte un imn neexprimat, sînt pînă în acest moment păcătoşii respinşi cu cea mai mare asprime. Asta este, în contrapartidă, un indiciu al firii energice a poetului, care vede mereu omul implicat într-o luptă înverşunată pentru impunerea unor valori nobile şi concrete” (T. Di Salvo).

Inf_VII_21

«Astfel am dat un larg ocol băltoacei jegoase, între rîpa uscată şi mijloc, cu ochii spre cei ce-nghit nămol: ajuns-am la poalele unui turn în fine» (v. 127-130). Pe brîul format între marginea stîncii şi mijlocul abisului, cei doi poeţi au ocolit ajungînd la picioarele unui turn.

disperazione

Advertisements