Cetatea aroganţei (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_VIII_7

«Atunci şi-a întins spre luntre ambele mîini, dar maestrul atent l-a împins spunînd: ‘Marş de-aici cu ceilalţi cîini!’. Apoi gîtul cu braţele mi le-a cuprins, mi-a sărutat obrazul şi-a zis: ‘Suflet mîndru, binecuvîntată cea care te-a zămislit!»  (v. 40-45). Damnatul a încercat să-i atace, prinzîndu-se de marginea bărcii, dar Virgiliu l-a îmbrîncit la loc în noroi. Pe urmă l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe Dante, lăudîndu-l pentru fermitatea sa. “Intervenţia lui Virgiliu încheie ciocnirea discipolului său cu damnatul şi îi conferă acestui episod o demnitate exemplară. Dar figura înţeleptului, pe care poetul latin de obicei o încarnează, ne apare aici neobişnuit de animată. El nu e doar comentatorul detaşat al episodului la care a asistat, ci devine unul dintre eroii săi principali. Personajul Virgiliu îşi pierde astfel orice schematism inerent funcţiei sale de simbol, pentru a reflecta în sine sufletul pătimaş al discipolului şi pentru a se include, cu asprime polemică, într-una din temele etice ale Infernului: condamnarea aroganţei care îşi arată cu trufie propria autosuficienţă” (E.A. Panaitescu).

În toate scrierile lui, poetul italian “la mama sa face o singură dată aluzie, îndrăznind să aplice la sine însuşi, prin gura lui Virgiliu, celebrele cuvinte care în Evanghelie îi sînt adresate lui Isus: ‘benedetta colei che in te s’incinse’ (…). Pastişa, deliberată, a lui Virgiliu include implicit două echivalări: Monna Bella este o altă Marie, Dante este un alt Isus” (G. Papini).

Inf_VIII_8

«Ăla a fost pe lume om înfumurat; nici o faptă bună nu-i cinsteşte amintirea: de asta-i umbra lui acum furioasă. Cîţi se mai ţin pe sus mari regi şi vor sta aici ca porcii-n tină, după ei lăsînd doar un oribil dispreţ!’ Şi eu: ‘Maestre, mult mi-ar plăcea să-l văd tăvălit prin mocirlă, înainte să ieşim de pe lac’» (v. 46-54). Păcătosul din mlaştină a fost un mare arogant, n-a lăsat fapte bune în urma sa, de aceea se perpeleşte acum în chinuri. Mulţi regi înfumuraţi, din viaţa reală, se vor tăvăli ca porcii în noroi după moarte. Dante cere să vadă o pedeapsă pentru neobrăzarea ieşită din comun a damnatului. Trebuie remarcată violenta antiteză dintre aparenţele vieţii ipocrite şi esenţele chinurilor după moarte: se ţin pe sus / vor sta aici; mari regi / porci în tină, oribil dispreţ.

Inf_VIII_9

«Şi el mie: ‘Înainte să vezi ţărmul, vei fi răsplătit: de aşa dorinţă meriţi să te bucuri’. Puţin după aceea am văzut cum l-au sfîşiat pe ăla sufletele noroioase, că Domnului încă-i aduc laudă şi mulţumire. Toţi strigau: ‘Şo pe Filippo Argenti!’ şi florentinul spirit nărăvaş din sine rupea cu dinţii» (v. 55-63). Virgiliu îl asigură pe Dante că, înainte de debarcarea dincolo, solicitarea lui va fi răsplătită. În scurtă vreme ceilalţi mînioşi plini de noroi s-au năpustit urlînd asupra lui Filippo Argenti care, de furie că i-a fost destăinuită identitatea, a început să se sfîşie cu dinţii. “Dante se bucură de spectacolul oferit de damnaţii care îl pedepsesc pe Filippo Argenti, atît din motive de caracter opus, cum probabil a fost duşmănia lui determinată de motive politice faţă de familia Adimari, cît şi pentru că acest spectacol este o demonstraţie limpede a justiţiei lui Dumnezeu, ce răzbună jignirile şi repară greşelile. Totuşi scena, considerată în sine, este manifestarea, din partea osîndiţilor ce participă la ea, a unui spirit obtuz şi brutal: călăii apar, la fel ca victima lor, departe de raţiune şi de Dumnezeu” (E.A. Panaitescu) “E just ca păcatul să fie pedepsit şi ca păcătosul să fie sfîşiat în raport cu gravitatea înfumurării sale, dar e de asemeni just (şi asta face parte din ritualul justiţiar al Evului Mediu) ca la o asemenea sfîşiere să se asiste ca la un spectacol, în cadrul căruia se ia act că s-a făcut dreptate. De cîte ori în Evul Mediu şi chiar în timpuri apropiate de noi pieţele s-au umplut de mulţimi adunate să asiste la sacrificarea unui condamnat, să ia la cunoştinţă cu bucurie că ordinea a fost restabilită! Un asemenea spectacol este cel la care ne pune să asistăm Dante, expunîndu-şi adversarul, cel executat, la o execuţie încredinţată tovarăşilor de carceră şi de tortură” (T. Di Salvo).

argenti

Advertisements