Cetatea aroganţei (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_VIII_17

«Aşa se duce şi mă părăseşte dulcele părinte, iar eu rămîn cu îndoiala, că nu şi da în minte mi se zbat. Să aud n-am putut ce le-a spus; dar n-a stat mult, că fiecare a luat-o la goană după ziduri» (v. 109-114). Virgiliu îl părăseşte, iar Dante e frămîntat de îndoieli. După o scurtă întrevedere, ale cărei cuvinte protagonistul nu le-a putut auzi, diavolii au zbughit-o la fugă şi s-au adăpostit în spatele meterezelor. “E prima dată cînd Virgiliu se vede blocat, cînd raţiunea umană îşi dezvăluie forţa limitată, în faţa diavolilor, care sînt un aspect negativ al religiei: de aceea lor nu li se poate răspunde victorios cu instrumentele raţiunii şi ale filosofiei, ci cu acelea furnizate de credinţă şi prin intervenţia Graţiei. E de asemeni prima dată cînd Dante îşi vede confirmate îndoielile, formulate la începutul călătoriei, în ce priveşte riscurile şi îndrăzneala aventurii” (T. Di Salvo).

Inf_VIII_18

«Au închis porţile adversarii noştri în pieptul stăpînului meu, ce-a rămas afară şi s-a întors cu paşii rari. Cu ochii-n pămînt şi privirile stinse, zicea printre suspine: ‘Cine mi-a negat jalnicele case!’» (v. 115-120). Porţile cetăţii au fost trîntite în faţa călăuzei, care s-a întors păşind rar şi mirîndu-se cu supărare că i-a fost interzisă intrarea. “Şi în această blîndă revenire de la întîlnirea cu gardienii cetăţii răului, Virgiliu este, la fel ca în episodul cu Filippo Argenti, un personaj viu şi plin de trăsături umane. El nu e maestrul care stă să predea adevărurile de sus, ci participă la acţiune şi riscă înfrîngerea severă, pentru a-l pune în siguranţă pe discipolul său. Calităţile lui sufleteşti nu sînt enunţate didascalic, dar rezultă din toate faptele sale” (E.A. Panaitescu).

Inf_VIII_19

«Iar mie mi-a spus: ‘Tu, dacă mă vezi supărat, să nu te sperii, că voi trece încercarea, oricine se zbate să se apere înăuntru. Aroganţa asta a lor nu-i nouă; au folosit-o la o poartă mai largă, de zace încă fără zăvoare. Deasupra ei văzut-ai scrisul morţii: şi deja dincoace de ea coboară povîrnişul, trecînd prin cercuri fără escortă, cel ce ne va deschide calea» (v. 121-130). Dante e îndemnat să nu se înfricoşeze, chiar dacă îl vede pe Virgiliu necăjit. Obstacolul va fi depăşit şi obrăznicia diavolilor va fi învinsă, la fel ca data precedentă, cînd Isus a coborît după moarte în Infern şi a scos de-acolo anumite suflete pentru a le mîntui: atunci Mîntuitorul a sfărîmat zăvoarele porţii infernale, pe care Dante a putut vedea deja inscripţia faimoasă (lasciate ogni speranza, voi ch’entrate). Tocmai a trecut de poarta aceea cineva, un trimis al Cerurilor, care traversează în jos cercurile Infernului, fără a avea nevoie de vreun ajutor şi care va doborî piedica pusă în calea celor doi poeţi. “Virgiliu îşi invită elevul să aibă curaj şi continuă cu o anumită ostentaţie de forţă; dar între timp suspină şi în sinea lui îşi recunoaşte uimirea rătăcită. Nu e foarte coerent, dar e un om viu, cu slăbiciunile şi nesiguranţele sale, îşi părăseşte tonul profesoral. Îndată mai apoi, însă, îşi reia autoritatea şi îşi redobîndeşte siguranţa: cel care l-a trimis acolo nu-l poate părăsi şi nici nu poate eşua” (T. Di Salvo). “Se aminteşte aici pentru a doua oară evenimentul coborîrii lui Cristos în Infern, conform unei vechi tradiţii reluate în Evanghelia Apocrifă a lui Nicodemus, faptul că demonii i s-au opus, încît el a sfărîmat poarta, care a rămas aşa în eternitate. (…) Virgiliu pare să spună: dacă i s-au împotrivit pînă şi lui Cristos, să nu ne mirăm că acum îndrăznesc să ni se opună nouă. E mereu aceeaşi aroganţă obraznică (tracotanza), fiindcă şi acum i se împotrivesc voinţei lui Dumnezeu. Evocarea acelei expediţii vrea să-i amintească lui Dante că forţele infernale au fost învinse odată pentru totdeauna” (Chiavacci Leonardi).

dante-virgiliu

Advertisements