Îngerul războinic (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_IX_4

«E adevărat că altă dată am fost aici jos, obligat de acea crudă Eriton, ce rechema umbrele în trupurile lor. Abia mi se despuiase carnea de pe suflet, cînd ea m-a trimis între acele ziduri, pentru a scoate un spirit din cercul lui Iuda. Acela e locul cel mai de jos şi mai în beznă, cel mai departe de cerul care toate le-nvîrte: cunosc bine drumul, fii liniştit» (v. 22-30). Virgiliu a mai coborît în adîncimile Infernului, la puţin timp după moartea sa, constrîns de Eriton să scoată de-acolo un păcătos. A mers deja pînă în ultimul cerc, al trădătorilor, aşa că ştie bine traseul, Dante se poate calma. Eriton a fost o vrăjitoare din Tesalia; în Farsalia lui Lucan, a readus prin vrăji pe pămînt un mort pentru a-i profeţi lui Pompei deznodămîntul unei bătălii importante. “Faptul că această vrăjitoare l-ar fi constrîns într-o altă ocazie pe Virgiliu să coboare în ‘cercul lui Iuda’ e fireşte o invenţie dantescă” (U. Bosco). “Virgiliu avea în Evul Mediu faimă de mag. Totuşi nici una dintre legendele formate în jurul figurii sale nu face aluzie la această coborîre în Infern” (E.A. Panaitescu).

Inf_IX_5

«Această mlaştină, ce aşa groaznic duhneşte, încinge roată cetatea îndurerată, unde nu putem intra de-acum decît cu sila» (v. 31-33). Mlaştina împuţită înconjoară şi apără cetatea Dite, unde cei doi vor fi obligaţi să recurgă la forţă pentru a pătrunde. “Explicaţia, prin ea însăşi inutilă, fiindcă Dante ştie deja că mlaştina Stixului încercuieşte cetatea Dite, a fost interpretată de unii ca începutul unui discurs mai amplu, întrerupt apoi de evenimentele succesive. Virgiliu ar spune-o ‘pentru a dovedi că într-adevăr cunoaşte bine drumul’ (Torraca); de alţii s-a înţeles în schimb ca o modalitate de a distrage atenţia discipolului de la pericolul iminent (Porena)” (U. Bosco).

Inf_IX_6

«Şi altele a spus, dar nu le am în minte; fiindcă ochiul mi-a fost atras spre înaltul turn cu vîrful încins, unde într-un punct deodată s-au ridicat trei furii infernale, mînjite de sînge, care aveau membre şi gesturi femeieşti şi cu hidre foarte verzi erau înfăşurate; ca plete aveau şerpişori şi vipere cu coarne, care le încingeau tîmplele fatale» (v. 34-42). Celelalte detalii date de călăuză au fost deja uitate de povestitor, care a observat în vîrful turnului înfierbîntat că deodată se înalţă trei furii groaznice, cu înfăţişare feminină, pline de sînge, încinse la brîu cu şerpi groşi, iar cu alţi şerpişori încolăciţi la tîmple, în loc de plete. “Furiile (nume latin pentru grecescul Erinii) sînt personaje din mitologia clasică, fiicele lui Aheron şi ale Nopţii, care îi torturează pe cei vinovaţi de delicte sîngeroase, pe care Dante le-a găsit reprezentate la Virgiliu, Ovidiu şi Staţiu. Descrierea lor din acest pasaj o reia mai ales pe cea a lui Staţiu, dar elementele figurative erau comune la toţi poeţii antici. Tradiţia medievală vedea reprezentate în ele cele trei forme tipice ale păcatului (comis cu mintea, cu vorba şi cu fapta)” (Chiavacci Leonardi). “În acestea, ca şi în alte figuri mitologice, Dante ştie să includă o semnificaţie morală nouă, derivată din credinţa lui profundă. Aici, de exemplu, Furiile nu sînt văzute doar în aspectul lor negativ, ca embleme ale unui rău de care nu ne putem elibera, ci şi în aspectul lor pozitiv: ele sînt într-adevăr obstacole pentru itinerarium mentis in Deum, pe care călătoria în lumea de apoi a celor doi poeţi o simbolizează, dar obstacole concepute mai ales ca instrumente de perfecţionare morală. Iată sensul mai profund al acestei alegorii a răului, dincolo de orice interpretare prea particulară a ei. Criticii au subliniat la unison perfecta reuşită fantastică şi expresivă a acestei creaţii artistice danteşti, insistînd pe caracterul convulsiv şi ireal al viziunii de coşmar” (E.A. Panaitescu).

erinii

Advertisements