Îngerul războinic (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_IX_10

«O, voi, ce-aveţi gîndirea sănătoasă, priviţi doctrina ce se-ascunde sub vălul versurilor ciudate. Şi deja venea pe undele agitate un vacarm plin de groază, de care tremurau ambele maluri» (v. 61-66). În acest pasaj celebru, autorul li se adresează direct cititorilor, pentru a-i îndemna pe cei cu gîndirea sănătoasă să mediteze la mesajul ascuns dincolo de suprafaţa versurilor. Între timp, fiind cu ochii acoperiţi, protagonistul a auzit că undele mlaştinii erau învolburate de o agitaţie teribilă. “În istoria poeziei în limba vulgară din Evul Mediu, apelurile lui Dante către cititor constituie un fapt absolut nou şi original, după cum excepţional a fost poemul său în limba vulgară, prin complexitatea materiei, prin forţa expresiei poetice, prin funcţia dobîndită de poet în cadrul operei. Şi nou e publicul căruia Dante înţelegea să i se adreseze. Era pentru prima dată că o mare operă în versuri vulgare trata nu despre teme fantasmagorice sau lirice, ci despre teme în cea mai înaltă măsură doctrinare şi intens etice, pînă atunci în patrimoniul latinei, limba erudiţiei, şi se adresa nu unui public erudit, ci unor litterati e non litterati, noii clase cultivate a societăţii comunale din secolul al XIV-lea” (V. Russo).

“Redusă la esenţial, ciocnirea trebuie adusă la termenii săi elementari: pe de o parte Dante, simbolul omului rătăcit care caută adevărul, prin depăşirea şi negarea păcatului; pe de altă parte obstacolele, sintetizate în numele diavolului, ale cărui determinări concrete şi limitate sînt furiile şi Meduza. Iar dacă furiile sînt momentul de iraţionalitate mînioasă şi incontenibilă, iar Meduza e eroarea religioasă, erezia care îl împietreşte, îl mineralizează pe om, aceste obstacole nu pot fi depăşite decît cu sprijinul şi ajutorul Graţiei divine (de aceea e necesară intervenţia Trimisului): doar aceasta, şi nu simpla, dezarmata raţiune umană poate învinge, şi într-adevăr învinge, păcatul care, fie şi de natură morală, are mereu o mai profundă cauză religioasă şi devine antiteză a lui Dumnezeu. Aceasta poate fi soluţia misterului ascuns în reprezentarea rituală, în care e condensat sensul, sau direcţia destinului uman: de la păcat la mîntuire, de la disperare la salvarea prin intermediul puterii divine, care înlătură opoziţia păcătoasă, deschide poarta şi îndreaptă spre libertate şi fericire eternă” (T. Di Salvo).

Inf_IX_11

«…la fel ca acela produs de-un vînt impetuos cu ardori adverse, ce răneşte copacii şi fără stavilă sfîşie ramurile, doboară şi tîrăşte, împinge mîndru pulberea-nainte şi goneşte animalele şi păstorii» (v. 67-72). Era ca furtuna stîrnită de ciocnirea maselor fierbinţi şi reci de aer, ce înaintează retezînd copacii, rupînd crengile, tîrînd pulberea şi izgonind oile cu ciobanii lor. “Comparaţia cu vîntul impetuos se găseşte deja în autorii Antichităţii (Virgiliu, Staţiu, Lucan) mai dragi Poetului, dar el o recreează complet, îmbogăţind-o cu trăsături realiste, ce mărturisesc un spirit pasionat de observarea naturii. Notează pe bună dreptate Gallardo că la Dante, spre deosebire de ceea ce se întîmpla în poezia clasică, adesea ‘imaginea poetică nu se întemeiază doar pe observaţia fenomenului şi a efectelor sale’, ci şi pe cauzele lui. Aici, de pildă, Dante nu se mulţumeşte să caracterizeze vîntul prin intermediul a ceea ce pare calitatea sa relevantă (impetuozitatea), ci specifică şi motivul realizării acestei calităţi (ardorile diverse). Acest spirit de observaţie şi interesul nesăţios pentru toate aspectele lumii vizibile, tipice pentru Dante, fac astfel încît, chiar şi acolo unde impulsul iniţial al unei imagini e livresc, el reuşeşte mereu să-i dea imaginii prospeţimea lucrului viu şi real. Printre criticii care s-au oprit mai atent la această comparaţie, Momigliano a observat că încă de la început (şi deja…) ea este impregnată de o religioasă aşteptare, relevînd de asemeni în versul dinanzi polveroso va superbo ‘una dintre cele mai stupefiante sinteze poetice ale lui Dante’. Mereu în legătură cu acest vers, Sapegno a indicat în el, şi mai ales în atributul superbo, transferarea în plan psihologic a unui fapt din realitatea exterioară ‘prin care atenţia cititorului e condusă de la comparaţie la lucrul comparat, de la vînt la mesagerul în care se încarnează voinţa Atotputernicului’. Şi aici, ca în alte locuri din poem, natura e profund impregnată de raţiuni omeneşti, fără a-şi pierde prin aceasta concreteţea; şi aici starea sufletească şi lumea vizibilă sînt aşa deplin contopite încît par de nedespărţit” (E.A. Panaitescu).

citta-diavoli

Advertisements