Îngerul războinic (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_IX_12

«Ochii mi i-a deschis şi-a zis: ‘Acum îndreaptă-ţi privirea pe valul vechi, unde ceaţa e mai deasă’. Cum broaştele, în faţa şarpelui vrăjmaş, prin apă se împrăştie toate şi se pitesc…» (v. 73-78). Virgiliu l-a îndemnat pe erou să deschidă ochii şi să privească de-a lungul mlaştinii ceţoase. Se percepea o mişcare intensă, ca aceea făcută de broaştele care fug în toate direcţiile şi se-ascund, îndată ce apare şarpele care le vînează. “Şi comparaţia cu broaştele, deja prezentă la Ovidiu, învie la Dante cu o mare concreteţe în determinări, încît rezultă un lucru nou şi cu totul original. Fuga broaştelor la apropierea şarpelui, dincolo de constituirea unui tablou în sine, perfect în toate detaliile sale, slujeşte de asemeni, cum a observat Sapegno, ‘pentru a aduce şi mai mult în planul realităţii’ figura supranaturală a trimisului din Ceruri, fără a-l lipsi prin aceasta de grandoarea lui” (E.A. Panaitescu). “O altă comparaţie destinată să sublinieze în termeni realişti puterea strivitoare a îngerului; în loc să-l descrie direct, Dante preferă să înregistreze efectele produse de trecerea sa, forţa rezonanţei sale. Tehnica acestei comparaţii este identică celei folosite mai înainte: acolo îngerul era redat prin intermediul vîntului, ce strivea totul şi asupra tuturor îşi impunea legea forţei care face ordine. Era o forţă a naturii. Aici şarpele se mişcă sau mai degrabă e resimţit ca fiind pe cale de-a se mişca şi de-a se dezlănţui ca o putere devastatoare şi de neoprit: în faţa sa e golul lăsat dincolo de animale şi păstori, aici de broaştele ce se scufundă sub apă şi dispar. Nu există nimic din îngerul teologic în acest Trimis: are mai curînd aspectul războinicului, care vine să înfrunte de unul singur şi aproape dezarmat o armată duşmană, ce s-a dovedit a fi numeroasă în vîrful zidurilor. Unul dintre acei îngeri războinici, ce apar adesea în iconografia medievală, înarmaţi cu scut şi spadă, minunaţi şi puternici tineri, zugrăviţi în momentul de satisfacţie provocat de victoria obţinută. Este o reprezentare foarte îndrăgită de numeroşi pictori din şcoala lui Giotto” (T. Di Salvo).

Inf_IX_13

«…am văzut eu mii de suflete distruse fugind aşa din faţa cuiva, care trecea păşind pe Stix, cu tălpile uscate. Din faţă dădea la o parte aerul gros, ducîndu-şi mîna stîngă adesea înainte; şi parcă numai grija asta o avea» (v. 79-84). Păcătoşii din noroi se refugiau îngroziţi din faţa unui înger al Domnului, care venea maiestuos, umblînd pe mocirlă fără s-o atingă. Doar cu mîna stîngă îşi îndepărta uneori, din faţa lui, ceaţa împuţită a infernului şi parcă nu avea nici o altă grijă. “Gestul cu care îngerul îndepărtează dinaintea sa pîcla densă exprimă mai pregnant caracterul personajului – o fiinţă coborîtă din lumea perfecţiunii şi a luminii în cea a iremediabilei dizarmonii şi a întunericului – decît o va face admonestarea adresată imediat îngerilor rebeli. Cîteva trăsături îi sînt de ajuns lui Dante pentru a le da viaţă personajelor sale: arta lui e făcută mai ales din concentrare şi sinteză” (E.A. Panaitescu). “Singurul element care îi lasă pe chip un semn de angoscia, de plictiseală şi oboseală, e ceaţa, această atmosferă groasă în care pare să se concentreze tot noroiul din infern. Nimic altceva nu-l tulbură: nu pare să aibă vreo nesiguranţă, uimire, îndoială. Între puterea care vine de la Dumnezeu şi agitaţia îndărătnică a diavolilor distanţa e abisală: infernul e o realitate grea, dar în planul puterii nu are forţa unei adevărate contestaţii. La fel cum pe pămînt nu e posibilă o serioasă opoziţie faţă de autoritatea imperială, cînd aceasta este în deplinătatea funcţiei sale” (T. Di Salvo).

Inf_IX_14

«Bine-am priceput că era trimisul cerului şi m-am răsucit spre maestru; iar el mi-a făcut semn să tac şi să mă-nchin aceluia» (v. 85-87). Dante a înţeles că era un înger din Paradis şi-a vrut să-l întrebe ceva pe Virgiliu, dar acesta i-a impus să tacă şi să se închine. Este vorba de două suflete mărunte, în planul mîntuirii: poetul latin e printre damnaţii eterni, poetul italian e printre cei încă vii, probabil sortit purgatoriului după moarte – aşadar ambii îşi asumă cu umilinţă locul, în ierarhia divină, prin tăcere şi închinare în faţa mesagerului din ceruri.

Inf_IX_15

«Ah, ce semeţ îmi părea! A venit la poartă şi c-o vergea a deschis-o, fără vreun obstacol. ‘Vai, izgoniţi din ceruri, ginte dispreţuită’, a început el pe oribilul prag, ‘de unde se hrăneşte-n voi aşa obrăznicie? De ce vă împotriviţi acelei voinţe, ale cărei urmări nu pot fi ştirbite şi care adesea v-a sporit durerea? » (v. 88-96). Solul lui Dumnezeu înainta cu mare demnitate. S-a apropiat de poarta ferecată şi-a deschis-o, atingînd-o uşor cu o vergea. Apoi i-a certat pe diavoli pentru nemernicia cu care se împotrivesc voinţei divine, ce nu poate fi amînată sau aplicată parţial. Această îndărătnicie le-a mai adus demonilor în trecut diverse pedepse. “Con una verghetta: diminutivul scoate în evidenţă extrema uşurinţă cu care îngerul reuşeşte să învingă obstacolul ridicat de forţele răului în continuarea călătoriei celor doi poeţi. El nu atinge poarta cetăţii Dite cu propriile mîini (acest detaliu contribuie să ni-l aducă în faţa privirilor desprins de toată oroarea care-l înconjoară), ci cu un sceptru miniatural, ca pentru a-şi reafirma asupra ei puterea absolută a Celui care l-a trimis” (E.A. Panaitescu).

angeli-soldati

Advertisements