Îngerul războinic (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_IX_19

«La fel cum la Arles, unde Ronul bălteşte, şi cum la Pola, aproape de Quarnaro, care Italia o închide şi ţărmurile i le scaldă» (v. 112-114). Pentru a se concretiza peisajul infernal, comparaţia se face cu ţinuturile de la Arles, în Franţa, unde Ronul îşi încetineşte cursul, sau la Pola, lîngă golful Quarnaro, ce delimitează graniţele Italiei şi îi scaldă coastele. “La Arles, în Provence, şi la Pola erau foarte vizibile în Evul Mediu ruinele unor vaste necropole romane. Se spunea că cea de la Arles a apărut miraculos, într-o singură noapte, pentru a-i permite lui Charlemagne să-şi îngroape soldaţii morţi într-o ciocnire cu necredincioşii. Trimiterea la aceste cimitire abandonate precizează îndeaproape viziunea care i se oferă privirii lui Dante şi îi conferă totodată o melancolică solemnitate” (E.A. Panaitescu).

Inf_IX_20

«…mormintele fac locul variat, tot aşa era aici în toate părţile, numai că modul le era mai amar; căci printre sarcofage erau răspîndite flăcări, care le ardeau aşa de straşnic, încît fierul spre a fi lucrat nu cere mai multă artă» (v. 115-120). În aceste localităţi există zone întinse cu morminte diverse. Tot astfel, în spatele zidurilor cetăţii Dite, pe o cîmpie mare, criptele funebre erau peste tot. Dar, în plus, ele erau arse de flăcări imense, care i-ar fi permis unui meşter să prelucreze fierul fără dificultate. “Amintind cele două cimitire bine cunoscute de cititorii poemului, Dante vrea să sugereze aspectul mormintelor, care nu sînt săpate în pămînt (ca acele tombe terragne din Purg. XII, 17), ci sînt sarcofage de piatră cu capac; doar astfel se poate înţelege scena din cîntul următor” (Chiavacci Leonardi). “Aceşti damnaţi au crezut că sufletul moare odată cu trupul, iar sufletele lor zac sub formă de cadavre în morminte; dar sînt vii şi sînt etern torturate de foc, de acel foc cu care erau pedepsiţi pe pămînt ereticii, de obicei condamnaţi să fie arşi de vii” (Scartazzini-Vandelli).

eresiarche

Inf_IX_21

«Toate lespezile erau deschise şi-afară veneau asemenea plînsete crîncene, de păreau ale unor nenorociţi şi chinuiţi. Iar eu: ‘Maestre, cine sînt popoarele care, îngropate în acele cripte, se fac auzite cu suspine-ndurerate?’. Şi el mie: ‘Aici stau ereziarhii cu urmaşii lor, din orice sectă, şi mai pline sînt mormintele decît îţi închipui» (v. 121-129). Capacele mormintelor erau date la o parte şi din interior se auzeau lamentaţii groaznice. La întrebarea lui Dante, călăuza îi relatează că înăuntru sînt torturate căpeteniile ereziilor, împreună cu aceia care i-au urmat, într-o mare mulţime de păcătoşi. “Dispuşi între cercurile celor necumpătaţi şi cele din infernul de jos, ereziarhii constituie o categorie separată. Focul care îi schingiuieşte în mormintele încinse poate fi pus eventual în relaţie cu cel al rugurilor la care erau condamnaţi pe pămînt, sau mai bine, pe baza unei echivalenţe mai subtile, cu ‘flăcările sub forma cărora a coborît asupra Apostolilor Spiritul Sfînt, transmiţîndu-le ardoarea dreptei credinţe: de care toţi aceşti damnaţi au fost lipsiţi’ (Chimenz). O legătură profundă uneşte, cum observă Bozzetti, semnificaţia locului atribuit acestor suflete şi cea a marii drame alegorice, care s-a încheiat cu intrarea celor doi poeţi în cetatea Dite: ‘Controlul raţiunii (Virgiliu) n-a fost suficient pentru victorie şi a trebuit să intervină Graţia. Ei bine, aici, în ereticii din gropile încinse, pe linia de graniţă dintre păcătoşii prin necumpătare şi păcătoşii prin ticăloşie, sînt pedepsiţi cei care l-au jignit pe Dumnezeu pentru că s-au lipsit prin voia lor de Graţia sa’” (E.A. Panaitescu).

Inf_IX_22

«Semen cu semen e-aici îngropat, iar criptele-s mai mai mult ori mai puţin încinse’. Şi după ce s-a întors pe mîna dreaptă, am trecut printre torturi şi zidurile-nalte» (v. 130-133). Damnaţii sînt grupaţi, în funcţie de gravitatea greşelilor, şi după acelaşi criteriu sînt diferit încinse mormintele de foc. Călătorii îşi continuă drumul pe dreapta, printre gropile fierbinţi şi zidul cetăţii. “Întrucît cei doi pelerini, coborînd dintr-un cerc în altul, înaintează mereu spre stînga, s-a văzut şi în acest detaliu o semnificaţie simbolică. Doar aici, şi cînd se îndreaptă spre înşelători, Dante şi Virgiliu merg spre dreapta. Scartazzini, de pildă, arătînd că ‘lipsa de credinţă şi înşelăciunea sînt cele două vicii, ale căror arme sînt cuvintele false’, observă că ‘înaintarea spre dreapta se înţelege ca un simbol de dreptate, lealitate, sinceritate, onestitate’” (E.A. Panaitescu).

“Marele peisaj care se conturează în acest final de cînt, primul în interiorul cetăţii Dite, are o grozavă solemnitate: imensa întindere de morminte, focul care iese din ele, faptul de-a nu vedea pe nimeni – în contrast cu tumultul şi ţipetele de pe Stix şi scena violentă cu diavolii la porţi – sînt toate elemente care anunţă noua lume în care am intrat şi denunţă gravitatea şi forţa răului pedepsit aici. Erezia, de fapt, un rău mereu teribil pentru creştini, fiindcă înseamnă – spre deosebire de toate celelalte păcate – conştienta şi voluntara plasare în afara credinţei şi a Bisericii, era o problemă profund resimţită şi trăită pe vremea lui Dante, ca tot ceea ce se referea la credinţă. Chiar la Florenţa, ca în toată Italia, era larg răspîndită erezia catară, iar procese împotriva acelor eretici s-au celebrat chiar pe timpul tinereţii lui Dante. La fel de răspîndit – nu ca sectă, ci ca poziţie mentală – era epicureismul (înţeles ca negare a lui Dumnezeu şi a nemuririi sufletului), mai ales printre intelectuali. Nu degeaba va întîlni Dante aici, fie şi în formă indirectă, umbra ‘primului prieten’, la egalitate cu el prin ‘înălţimea îndemînării’ (altezza d’ingegno).  Este vorba prin urmare în acest text nu de un subiect îndepărtat şi depăşit, ci extrem de viu şi actual, care stîrneşte ecouri profunde în sufletul celui ce-a trăit în apropierea unor asemenea persoane şi probabil a stat sub farmecul lor. Tocmai datorită acestui ‘fapt personal’ vom întîlni aici, la fel ca în cîntul V, două dintre personajele cele mai puternice, din punct de vedere poetic, din tot Infernul” (Chiavacci Leonardi).

coperchi-sospesi

Advertisements