Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al şaselea. Răsare deodată Farinata. Polemica despre guelfi şi ghibelini. Disperarea lui Cavalcante. Profeţia ameninţătoare. Clarviziunea spiritelor după moarte.

Inf_X_1

«Acum se duce pe-o tainică potecă, printre zidul de pe ţărm şi chinuri, maestrul meu, iar eu în urma lui. ‘O, supremă virtute, care prin cercurile netrebnice mă roteşti’, am început, ‘după cum îţi place, vorbeşte-mi şi potoleşte-mi setea de cunoaştere. Lumea care zace prin morminte s-ar putea oare vedea? lespezile sînt ridicate, dar nimeni nu-i de strajă’» (v. 1-9). Virgiliu înaintează prin cetatea Dite, urmat de Dante, pe-o potecă strîmtă, situată între ziduri şi mormintele încinse. Protagonistul i se adresează, cerîndu-i favoarea de a-i vedea pe damnaţi, întrucît capacele sarcofagelor sînt date la o parte şi nu se vede vreun diavol care să le păzească. “Cîmpia presărată de morminte evocă un decor din Judecata de Apoi. Inclusiv detaliul, doar în aparenţă secundar, al potecii înguste pe care el trebuie s-o parcurgă în spatele călăuzei sale, acentuează sentimentul de singurătate şi spaima Poetului. Din această stare sufletească se nasc apelativele, ba solemne, ba afectuoase, cu care Dante i se adresează lui Virgiliu în deschiderea cîntului şi întregul ton tensionat al cuvintelor sale” (E.A. Panaitescu). “Este unul dintre momentele tipice ale poemului, care pregătesc întîlniri cu personaje ce dobîndesc măreţie şi asupra lor se concentrează atenţia poetului; întîlnirile în care poetul aduce în prim-plan drama şi sensul vieţii oamenilor şi cu atît mai intens e îndemnat de nevoia de a da şi a primi un răspuns la întrebările sale” (T. Di Salvo).

tombe_fuoco

Inf_X_2

«Iar el mie: ‘Toate fi-vor încuiate, cînd din Iosafat se vor întoarce, cu trupurile pe care sus le-au lăsat. Cimitirul lor pe-aici îl au, cu Epicur, toţi urmaşii săi, ce sufletul cu corpul mort îl consideră laolaltă. Dar la întrebarea ce mi-o ridici, aici înăuntru pe dată vei fi mulţumit, ca şi la dorinţa ce-mi ascunzi’» (v. 10-18). Virgiliu îl lămureşte că toate sarcofagele vor fi încuiate după Judecata de Apoi (care, potrivit Bibliei, se va ţine în valea Iosafat de lîngă Ierusalim). Aici sînt pedepsiţi epicurienii, care n-au crezut în nemurirea sufletului. Cît priveşte dorinţa de-a sta de vorbă cu cineva, cît şi teama ascunsă că această curiozitate nu va fi îndeplinită, ambele vor fi curînd rezolvate. “Filosoful grec Epicur (342-270 a.Cr.) a negat supravieţuirea sufletului, după moartea trupului, o opinie considerată de Dante în Convivio ‘între toate neghiobiile… foarte neroadă, foarte josnică şi foarte dăunătoare’. Teoriile lui erau cunoscute în Evul Mediu doar indirect, prin scriitorii latini, şi în mod incomplet; din această cauză au putut fi calificaţi ‘epicurieni’ toţi cei ce se arătau indiferenţi în materie religioasă. În special ghibelinii au fost adesea desemnaţi ca epicurieni” (E.A. Panaitescu).

Inf_X_3

«Iar eu: ‘Maestre bun, de tine nu-mi feresc inima decît spre-a nu vorbi multe, cum tu m-ai învăţat nu demult’. ‘O, toscanule, care prin cetatea focului umbli viu, cu aşa vorbire cinstită, fă bine stai pe loc o clipă» (v. 19-24). Dante se scuză că se străduieşte să spună doar esenţialul, cum a fost deja îndemnat de Virgiliu, cînd s-au apropiat de Aheron, şi nicidecum nu vrea să-i ascundă călăuzei vreun gînd al său. În clipa aceea intervine vocea neaşteptată a unui damnat, pe un ton impunător, care îi recunoaşte vorbirea toscană şi îl invită să se oprească o scurtă vreme. “Farinata întrerupe pe cei care trec discutînd pe lîngă el cu cuvintele: O Tosco, che per la città del foco vivo ten vai… Aceasta este o chemare, un vocativ introdus prin o, urmat de o propoziţie relativă plină de greutate şi de conţinut în comparaţie cu chemarea, după care de-abia urmează propoziţia optativă, încărcată de asemenea de o politeţe gravă, distantă; el nu spune: Toscanule, opreşte-te, ci: o, Toscanule, tu care…, binevoieşte şi adastă în acest loc. Formula ‘o, tu, cel care’ este deosebit de solemnă şi provine din stilul ilustru ale epopeii antice. (…) Interesantă este şi antiteza ‘prin oraşul focului’ – ‘în viaţă’, care capătă expresie exclusiv, dar cu efect cu atît mai mare, prin poziţia cuvîntului vivo” (Erich Auerbach, Mimesis, trad. I. Negoiţescu).

epicurieni

Advertisements