Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_X_4

«Graiul te-arată a fi născut în acea nobilă patrie, pe care poate că prea mult am lovit-o.’ Deodată acest sunet a ieşit dintr-o raclă; de aceea m-am lipit puţin, temător, de conducătorul meu. Şi el mi-a zis: ‘Întoarce-te: ce faci? Vezi-l acolo pe Farinata care s-a ridicat: de la brîu în sus îl vei vedea tot’» (v. 25-33). Felul de-a vorbi îl arată pe Dante a fi din aceeaşi patrie pe care şi el, Farinata, a izbit-o cu faptele sale de arme. Întrucît acele vorbe au răsunat pe neaşteptate, protagonistul s-a apropiat temător de Virgiliu. Dar poetul l-a îndemnat să stea de vorbă cu Farinata, care s-a înălţat pînă la brîu în mormîntul de foc. “Damnatul care îi adresează aceste cuvinte lui Dante este Manente, numit Farinata degli Uberti. Născut la Florenţa la începutul secolului al XIII-lea, a fost din 1239 şeful partidului ghibelin şi ca atare a avut un rol de prim ordin în a determina izgonirea guelfilor din cetate în 1248. Aceştia s-au întors în 1251 şi a trebuit, la rîndul lui, să fugă din Florenţa împreună cu tovarăşii săi. A găsit refugiu la Siena, unde a pregătit ofensiva împotriva partidului advers. Guelfii florentini au suferit în 1260 o înfrîngere catastrofală la Montaperti, din partea exilaţilor ghibelini şi a sienezilor conduşi tocmai de Farinata. Întors în patrie, a murit acolo în 1264. După moartea lui şi ca urmare a înfrîngerii definitive a partidului ghibelin în Italia, familia Uberti a fost proscrisă din Florenţa şi casele lor au fost rase la pămînt. După moartea lui, Farinata a fost judecat pentru erezie. În personajul dantesc Farinata, romanticii au văzut mai cu seamă eroul dintr-o bucată, produsul unei epoci încă barbare, aproape un ‘superman’ medieval. În realitate caracterul lui e destul de nuanţat. Remarcă bine Romani, în legătură cu aceste prime cuvinte adresate lui Dante: ‘În impulsul violent de afecţiune pentru patria sa şi în rapida înălţare a imaginii ei, Farinata zăreşte, poate pentru prima dată, că n-a iubit-o destul pe cînd trăia, ba chiar că a jignit-o pe nedrept; şi, în acel impuls de iubire, sufletul se deschide spre sinceritate şi îşi mărturiseşte nobil greşeala’” (E.A. Panaitescu).

farinata

Inf_X_5

«Eu îmi ţintisem deja ochii într-ai lui; şi el se înălţa cu pieptul şi cu fruntea, de parcă ţinea infernul în mare dispreţ. Iar mîinile însufleţite şi grăbite ale călăuzei m-au împins printre morminte spre el, zicînd: ‘Vorbele tale să fie măsurate’. Îndată ce-am ajuns la poalele mormîntului său, m-a privit puţin şi apoi, cam trufaş, m-a întrebat: ‘Cine ţi-au fost înaintaşii?’» (v. 34-42). Prin statura lui sumeţită, părea să nesocotească toate suferinţele din jur. Virgiliu îl împinge spre Farinata şi-l îndeamnă să fie cu luare-aminte în vorbe. Îndată ce s-a apropiat, politicianul l-a întrebat de care familie şi de care grupare politică florentină aparţine. “Înălţarea cu pieptul şi cu fruntea nu este expresia unui orgoliu nemăsurat, centrul de focalizare al unei statui de semizeu încruntat; exprimă o incomparabilă înălţime sufletească şi o veche şi dureroasă concentrare” (Sansone). “Aici înălţarea este componenta naturală a lui Farinata: sensul de mîndrie, pe care observatorul îl vede fixîndu-se în acel petto şi în acea fronte rezumă şi coagulează toată severa nobleţe a personajului, care îi conferă un relief mai mare în zona trupului tocmai precizată şi mai întîi indicată generic prin da la cintola in sú (…). În faţa ochilor poetului, acea figură se impune într-un fel aşa de hotărît şi convingător încît nu are nevoie să facă nimic pentru a fi scoasă în evidenţă: ajunge prezenţa lui, care se oferă în atitudinea obişnuită, pe care o avea pe pămînt şi care aici se prezintă mai completă, fiindcă e eliberată de polemica politică” (T. Di Salvo).

Inf_X_6

«Eu, care doream să-i fiu supus, nu i-am ascuns-o, ci pe faţă i-am zis-o; la care el şi-a încreţit oleacă sprîncenele, apoi a spus: ‘Crunţi duşmani mi-au fost ei mie şi strămoşilor mei şi partidului meu, încît în două rînduri i-am gonit’» (v. 43-48). Dante nu i-a ascuns apartenenţa sa la guelfii albi. Iritat, Farinata a evocat duşmănia acestora faţă de ghibelinii care de două ori i-au alungat din cetate. “În mod corect Farinata vorbeşte despre geneza sa aristocratică, despre nobleţea naşterii sale, care datează dintr-un trecut îndepărtat; şi în mod corect vorbeşte despre importanţa sa politică şi despre locul de frunte pe care familia sa l-a deţinut în cetate, în cadrul luptelor pe care le-a condus împotriva guelfilor. Dar Dante, opunînd familiei degli Uberti propria sa familie comite o eroare istorică: nici el, nici ai săi nu erau nobili, nici nu avuseseră o mare importanţă hegemonică în istoria cetăţii. Încearcă (şi o va face în tot poemul) să construiască o imagine ideală despre sine şi despre familia sa, atribuindu-şi o nobleţe şi o importanţă pe care nici el, nici ai săi, n-au avut-o niciodată. Din acest moment dialogul trece de la frazele de informare generică şi de politeţe (nu lipsite de utilitate, ba chiar importante pentru a scoate în evidenţă curtenia şi statura celor două personaje: tînărul este adversarul, dar păstrează acelaşi ideal de comportament care este şi al bătrînului) la confruntare: cei doi se recunosc ca fiind din partide politice diferite şi din adeziunea pătimaşă la partidele lor îşi trag ardoarea sectară, care devine nota dominantă a întregii scene” (T. Di Salvo)

farinata-colloquio

Advertisements