Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_X_7

«‘Dac-au fost izgoniţi, ei s-au întors de peste tot’, i-am răspuns ‘în ambele dăţi; dar ai dumitale n-au învăţat bine arta asta’. Atunci a apărut la vedere descoperită o umbră, alături de asta, pînă la bărbie: cred că era în genunchi ridicată» (v. 49-54). Guelfii, alungaţi de două ori, au găsit mereu cale de întoarcere; însă ghibelinii au rămas exilaţi din Florenţa pentru totdeauna – îi răspunde cu îndrăzneală protagonistul. În clipa aceea s-a înălţat din mormînt o altă umbră, însă numai pînă la bărbie, de parcă ar fi stat în genunchi. Este vorba despre Cavalcante dei Cavalcanti, care se interesează imediat de soarta fiului său, poetul Guido Cavalcanti. “Să se observe cum nu există în răspunsul lui Dante nici tentativă de atenuare a conţinutului cuvintelor sale, nici digresiune polemică. Tonul celor doi combatanţi e mereu ferm şi elevat: deja se situează pe acelaşi plan, inclusiv ca profil sintactic şi stilistic” (T. Di Salvo). “Umbra care întrerupe, în punctul cel mai tensionat, dialogul dintre Farinata şi Dante este cea a lui Cavalcante dei Cavalcanti, tatăl poetului Guido, cel mai bun prieten al său, căruia Dante i-a dedicat lucrarea de tinereţe Vita Nova. Cavalcante a avut în timpul vieţii faima de necredincios: în special n-ar fi crezut în nemurirea sufletului. (…) Figura lui Cavalcante este antiteza celei a lui Farinata. Măreţia şefului ghibelin derivă de fapt din forţa cu care izbuteşte să-şi domine durerea pentru definitiva înfrîngere a adepţilor săi, durerea tainică a falimentului său uman (identificînd patria şi partidul, a crezut că acţionează pentru binele patriei, dar n-a făcut decît să i se împotrivească în numele unei facţiuni) şi această forţă se reflectă în atitudinea lui statuară. Cavalcante, alături de o asemenea statuie, este o umbră şi are tocmai inconsistenţa efemeră a umbrelor. După cum a notat Aglianò, figura lui ‘pare a fi dominată de îndoială, încă de la apariţia sa. O condiţie de nesiguranţă se află în postura lui fizică, în privirea pe care o îndreaptă în jur, în întrebarea pe care i-o adresează lui Dante’” (E.A. Panaitescu). “O fiică a lui Farinata a fost soţia lui Guido Cavalcanti: de soarta acestora, care frămîntă aşa imperios gîndirea iubitoare a tatălui, ar trebui să fie interesat şi Farinata. Dar cei doi ‘eretici’, în mod diferit legaţi de Guido, sînt de calibre şi interese diferite, după cum o demonstrează dimensiunea lor fizică şi atitudinea lor: unul se înalţă frontal, celălalt apare şovăitor şi e vizibil pînă la bărbie. Primul se izolează în măreţia sa, celălalt alunecă lîngă el: Farinata e omul în picioare, Cavalcante pare îngenuncheat” (T. Di Salvo).

Inf_X_8

«În jurul meu s-a uitat, de parcă voia să vadă de mai era cineva cu mine; şi după ce îndoiala i s-a stins, plîngînd a spus: ‘Dacă în această ocnă neagră umbli doar prin mărimea talentului, fiul meu unde-i? şi de ce nu-i cu tine?’» (v. 55-60). S-a uitat în preajma lui Dante şi, văzînd că era singur, l-a întrebat plîngînd de ce nu e însoţit de fiul Guido, căci sînt ambii artişti de mare talent. “Ateul Cavalcante crede că sînt de ajuns, pentru a vizita ţinutul morţilor, doar puterile omeneşti (altezza d’ingegno); nu cunoaşte dimensiunea Graţiei. De ce fiul său, Guido, şi el, ca şi amicul Dante, cultivator al studiilor filosofice, nu e cu el în această călătorie? Guido Cavalcanti, mai tînăr cu cîţiva ani decît Dante, a fost împreună cu Poetul cel mai relevant reprezentant al şcolii poetice numite Dolce Stil Novo. Ca cercetător al filosofiei, s-a interesat mai ales de gîndirea arabului Averroes. Guelf alb, a fost exilat de către Priori, printre care era şi Dante, în iunie 1300, la Sarzana. A murit două luni mai tîrziu” (E.A. Panaitescu). “Dacă Farinata e spiritul măreţ, care îşi reafirmă interesele politice, Cavalcante e tatăl care şi-a construit existenţa pe mitizarea fiului său care, prin înălţimea talentului nu-i e inferior amicului său şi de aceea ar trebui şi el să aibă privilegiul acordat lui Dante. Dincolo de viaţa fiului nu pare să-l intereseze altceva. (…) În falimentul facultăţilor raţionale stă cauza excluderii celor doi din paradis şi condamnarea lor în acelaşi mormînt şi în acelaşi cerc: amîndoi au comis eroarea-păcatul de a urmări un singur scop, nobil dar exclusiv pămîntesc, şi de-a fi trăit pentru el cu aceeaşi dăruire, cu care adevăratul creştin trăieşte în umilinţă şi obedienţă experienţa religioasă. Suflete demne, ambele, aşadar, însă legate mereu şi în eternitate de miturile pămînteşti ale măreţiei familiale sau de partid: Farinata se exaltă şi se condamnă în visul său politic, Cavalcante, care a mizat totul pe fiul său, e acum condamnat să-şi vadă risipită aşteptarea” (T. Di Salvo).

Inf_X_9

«Şi eu lui: ‘Nu vin prin mine singur: cine-aşteaptă acolo mă conduce, faţă de care poate Guido al dumitale a avut dispreţ’. Vorbele lui şi felul pedepsei mi-au dezvăluit deja numele său; de aceea a fost răspunsul aşa ţintit» (v. 61-66). Dante i-a răspuns că nu vine în Infern doar cu ajutorul talentului propriu, ci e călăuzit de raţiune (Virgiliu), prin intermediul graţiei (Beatrice), spre a regăsi credinţa (Dumnezeu). Iar Guido a ţinut asta în dispreţ. Nu e limpede, din acest răspuns, dacă Guido Cavalcanti l-a dispreţuit pe Virgiliu şi poezia sa, pe Beatrice (ca iubită a lui Dante, sau ca simbol al teologiei), ori mai curînd graţia divină şi credinţa în lumea de apoi. În orice caz, opţiunea respectivă îl împiedică de la o similară expediţie acum. “Forse cui Guido vostro ebbe a disdegno este unul dintre endecasilabii cei mai controversaţi din întregul poem. Opinia azi prevalentă este că în el Dante opune, la propriul său interes pentru teologie (simbolizată în Comedie de Beatrice), dispreţul manifestat pentru aceste studii de ereticul (şi poate ateul) Guido, urmaş în acestea al tatălui. Iată aşadar motivul pentru care fiul lui Cavalcante n-a putut întreprinde şi el călătoria în ţinutul morţilor: această călătorie nu e rezultatul unei voinţe şi al unei inteligenţe umane; ea a fost dorită în ceruri; cine o efectuează e mînat de credinţă” (E.A. Panaitescu). “Oriunde ne-am opri într-un asemenea text, peste tot vom da de realizări uimitoare, de neimaginat pînă atunci în limbile vulgare. Să luăm de pildă un fapt atît de insignifiant ca propoziţia da me stesso non vegno; putem oare să ne imaginăm o formulare atît de completă şi concisă a unei astfel de idei, putem să ne imaginăm în general o gîndire atît de pregnantă şi un da cu acest sens în poezia unui autor de limbă vulgară de mai înainte? (…) E sigur că, atunci cînd a creat sau a preluat această scurtă locuţiune, Dante i-a dat o forţă şi o profunzime de neimaginat înainte, la care în pasajul nostru contribuie considerabil dublul contrast (pe de o parte faţă de per altezza d’ingegno, pe de altă parte faţă de colui ch’attende là, ambele parafraze retorice evitînd numele, una din aroganţă, cealaltă din respect)” (Erich Auerbach, Mimesis, trad. I. Negoiţescu).

farinata2

Advertisements