Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_X_13

«Drept care eu lui: ‘Sfîşierea şi marele măcel ce-au colorat Arbia în roşu asemenea proclamări ne obligă să facem în templu’. După ce suspinînd şi-a clătinat capul, ‘N-am fost la astea singur’, a zis, ‘şi, fără motiv, fireşte că nu m-aş fi alăturat celorlalţi. Dar am fost singur eu, cînd toţi au vrut să dărîme Florenţa, cel care am apărat-o cu fruntea ridicată’» (v. 85-93). Dante îi răspunde că măcelul fratricid, care odinioară a umplut rîul Arbia de sînge, îi obligă să ia asemenea măsuri ferme, în concordanţă cu aversiunea generalizată a florentinilor împotriva familiei degli Uberti. Farinata îşi admite participarea, alături de mulţi alţii, la acele lupte îngrozitoare. În schimb, după obţinerea victoriei, el a fost singurul care a apărat cetatea Florenţa să nu fie dărîmată de învingători, ca pedeapsă, şi a reuşit, cu mare dificultate, să-şi impună voinţa. “Arbia e rîul care curge aproape de Montaperti. Într-o scriere din epocă se afirmă că în ziua bătăliei ‘toate drumurile şi fîntînile şi orice fir de apă păreau un imens fluviu de sînge’. (…) Ca toţi damnaţii, Farinata, judecat fără drept de apel în ochii lui Dumnezeu, încearcă să aducă raţionamente umane pentru a justifica propriile fapte în faţa lui Dante (a ciò non fu’ io sol… né certo sanza cagion…). Dar toate aceste justificări trec în planul al doilea, faţă de ceea ce constituie cel mai important drept al lui Farinata la recunoştinţa urmaşilor: faptul că a pledat fără ipocrizie cauza cetăţii sale, atunci cînd, în reuniunea de la Empoli, îndată după victoria de la Montaperti, toţi ghibelinii toscani au decretat distrugerea ei. Tocmai datorită opoziţiei lui Farinata, această măsură nemiloasă a fost pînă la urmă respinsă. Chiar şi un istoric guelf ca Giovanni Villani are cuvinte elogioase faţă de atitudinea din acea ocazie a lui Farinata, pe care nu ezită să-l compare cu ‘bunul Camillus din antica Romă’” (E.A. Panaitescu). “Criza s-a declanşat pentru clanul degli Uberti în 1268. În timp ce puţini dintre ei rămîneau la Florenţa, adaptîndu-se să suporte umilinţele impuse de guelfi, douăzeci şi şase de familii din consorţiu alegeau calea exilului. Fugarii au fost incluşi în decretele de exilare şi confiscare ordonate de comună, care a dărîmat mare parte dintre casele lor, ale căror ruine au rămas îndelung la faţa locului, pentru a mărturisi despre ura guelfilor împotriva acestei familii. Ură care, chiar şi în 1299, era însoţită de un fel de superstiţie legată de memoria lor, împiedicîndu-i pe constructorii palatului priorilor să folosească, în proiectarea edificiului, întreaga zonă ocupată odinioară de casele lor. Mormintele familiei degli Uberti la San Piero Scheraggio au fost sparte şi resturile omeneşti au fost aruncate în Arno” (A. D’Addario).

cetate

Inf_X_14

«‘Odihnească-n pace seminţia dumitale’, i-am spus, ‘dar desfă-mi nodul care aici mi-a legat vorbele. Se pare că voi vedeţi, din cîte aud, în faţă ceea ce timpul cu sine aduce, iar ce-i în prezent aveţi alt mod’. ‘Noi vedem ca acei ce zăresc prin umbră lucrurile’, a spus, ‘care ne stau departe; astfel ni le luminează încă supremul stăpîn» (v. 94-102). Dante îi urează o împăcare a urmaşilor săi cu situaţia politică agitată şi îl roagă să-i lămurească o neînţelegere. Din cîte a vorbit deja cu diverşi osîndiţi, cei din Infern se pare că au posibilitatea de-a vedea cele ce se vor petrece în viitor, în schimb nu dispun de cunoaşterea prezentului. Farinata îi răspunde că sufletele damnate au posibilitatea de-a întrezări lucrurile îndepărtate, prin voia Domnului. “Cîtă deosebire între acel Farinata, care părea să aibă l’inferno in gran dispitto şi acest Farinata care, conştient de condiţia sa de damnat, vorbeşte cu atîta respect despre Dumnezeu! Această ultimă parte a cîntului a fost de obicei judecată nepoetică de critici, dar în mod greşit: umilinţa lui Farinata în faţa lui sommo duce este punctul final necesar al acelui proces de aprofundare interioară, de meditaţie asupra durerii care, departe de a-i diminua figura, o completează, dînd o semnificaţie etică şi religioasă la monumentalitatea uşor schematică a prezentării lui iniţiale. Pînă şi trufaşul Farinata mărturiseşte măreţia lui Dumnezeu. Poetul, care l-a înălţat pe un piedestal glorios, l-a condus să-şi recunoască vanitatea proprie, ca şi aceea a tuturor gloriilor omeneşti, dacă nu sînt luminate de valori ce depăşesc instrumentul nostru uman de măsurare” (E.A. Panaitescu).

Inf_X_15

«Cînd se apropie sau sînt, e de tot neputincios intelectul nostru; şi dacă alţii nu ne-aduc veşti, nimic nu ştim de starea voastră umană. Dar poţi înţelege că de tot va muri cunoaşterea noastră, din acel punct în care poarta viitorului va fi închisă’. Atunci, ca străpuns de greşeala pe care am făcut-o, am zis: ‘Să-i spui aşadar celui prăbuşit că fiul său e încă alături de cei vii» (v. 103-111). În schimb lucrurile din prezent le sînt inaccesibile osîndiţilor şi pot afla despre ele doar de la vreun nou-venit. Totuşi întrevederea faptelor şi a întîmplărilor se va încheia la sfîrşitul lumii, la Judecata de Apoi, cînd viitorul va înceta să mai existe. Dante îşi înţelege brusc eroarea şi-l roagă pe Farinata să-i transmită lui Cavalcante că fiul său încă mai trăieşte. “O subtilă echivalenţă e ascunsă în suferinţa morală, care li se adaugă torturilor ce-i frămîntă pe epicureici în sarcofagele lor înflăcărate: ei, care în viaţă n-au crezut decît în lucrurile vizibile, prezente în faţa ochilor, acum nu pot întrezări decît viitorul, evenimentele care se pregătesc infailibil în cunoaşterea anticipată a lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

tombe

Advertisements