Ierarhia păcatelor (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XI_7

«Şi de aceea ocolul cel mic îi închide cu sigiliul său pe cei din Sodoma, pe cei din Cahors şi pe cei ce, dispreţuind pe Domnul cu inima, blestemă. Frauda, de care orice conştiinţă e roasă, omul o poate folosi împotriva celui ce în el se încrede şi a celui ce încredere nu are» (v. 49-54). Înşelătoria se poate îndrepta contra celui care îţi arată încredere sau contra celui ce îţi refuză încrederea. “Şi gravitatea fraudei este în funcţie de persoana pe care o loveşte. Mai puţin gravă apare prin urmare înşelătoria exercitată împotriva celui care nu are motive deosebite pentru a se încrede, mai gravă e cea care se configurează ca trădare. Legătura care ar trebui să-i înlănţuiască pe toţi oamenii între ei este iubirea naturală, căci, după cum scrie Dante în Convivio, ‘fiecare om îi este fiecărui om în mod natural prieten’. Dar la legătura comună a iubirii naturale se adaugă legături mai specifice (fede spezial), ca înrudirea, patria, ospitalitatea, binele primit, prietenia. Înşelătorii împotriva celor ce n-au încredere rup doar legătura iubirii naturale, cei împotriva acelora care se încred (trădătorii) distrug şi legăturile omeneşti care se adaugă la aceasta şi ar trebui s-o consolideze. În infernul lui Dante, trădătorii închişi în gheaţa lacului Cocit ocupă ultimul dintre cele nouă cercuri” (E.A. Panaitescu).

gerarchia

“Prin numele celor două oraşe se indică păcatul al cărui simbol deveniseră ele: Sodoma este cetatea de la Marea Moartă, celebră pentru păcatul împotriva naturii, pe care îl practicau locuitorii săi, distrusă de Dumnezeu cu o ploaie de foc împreună cu Gomora (Gen. 18-19). Din povestirea biblică a derivat numele de sodomiţi pentru astfel de păcătoşi. La fel Cahors era cetatea franceză din Guyenne, unde pe vremea lui Dante se practica în mod notoriu cămătăria, încît cămătarii erau numiţi de obicei ‘caorsini’ (Boccaccio). Să se observe cum Dante pune în paralel faptul biblic şi cel contemporan, printr-o îmbinare de diverse planuri istorice, care e tipică pentru toată Comedia, unde orice punct al istoriei este echivalent în faţa eternităţii” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XI_8

«Acest din urmă fel parcă ucide legătura de iubire dată de natură; drept care în al doilea cerc se adună ipocrizia, linguşeala şi vrăjitoria, falsitatea, hoţia şi simonia, codoşii, zarafii şi alte asemenea gunoaie» (v. 55-60). În penultimul cerc sînt cuprinse diverse tipuri de înşelăciune comisă contra semenilor. Ele sînt condamnate întrucît destramă iubirea generală, ce ar trebui să lege toate fiinţele create de Dumnezeu. “Şi în acest pasaj, Dante li se aliniază celor care, pe vremea lui, dădeau mai mare importanţă laturii sociale, politice, în faţa celei individuale, personale şi private” (T. Di Salvo). “Aici sînt înşirate diferite tipuri de păcătoşi prin înşelăciune (pe care îi vom găsi subîmpărţiţi în zece bolgii, sau gropi), fireşte nu în aceeaşi ordine în care sînt dispuşi, şi nu toate zece sînt expres denumite, din cauza exigenţelor rigide ale schemei metrice urmate, ce impune înşirarea tuturor într-o terţină: ipocriţii (bolgia a 6-a), linguşitorii (bolgia a 2-a), magii şi ghicitorii (bolgia a 4-a), falsificatorii (bolgia a 10-a), hoţii (bolgia a 7-a), simoniacii (bolgia a 3-a), proxeneţii (bolgia întîi), delapidatorii (bolgia a 5-a); simile lordura, alte asemenea gunoaie, adică păcate grave asemănătoare (toţi păcătoşii de fraudă sînt consideraţi cu profund dispreţ în Comedie), este expresia care include locuitorii celorlalte două bolgii, aici nenumiţi specific, anume sfătuitorii de înşelăciune (bolgia a 8-a) şi semănătorii de vrajbă şi schismă (bolgia a 9-a)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XI_9

«Prin celălalt mod e uitată iubirea pe care natura o creează şi aceea ce se-adaugă apoi, prin care se stabileşte o încredere specială; drept care în cercul cel mai mic, în care se află centrul universului unde şade Dite, oricine trădează e torturat pe vecie’» (v. 61-66). Trădătorii înşală iubirea celor ce s-au încrezut în ei şi ajung în fundul Infernului, unde e centrul pămîntului şi unde şade Lucifer, trădătorul suprem. “Nu e nici o îndoială că, prin această condamnare, Dante a vrut să lovească în nesincera situaţie socială şi politică din vremea sa, care producea oameni gata să trădeze pentru bani sau pentru alţi oameni: acesta era semnul cel mai groaznic al ferocităţii obiceiurilor şi a mentalităţilor, care prăbuşea Comuna către criza şi epuizarea funcţiei sale istorice. În interiorul Comunelor, trădătorii erau forţa cea mai bestială, antiumană şi devastatoare” (T. Di Salvo).

structura_infern

Advertisements