Ierarhia păcatelor (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XI_10

«Şi eu: ‘Maestre, foarte clar înaintează raţionamentul tău şi foarte bine distinge această prăpastie şi poporul pe care-l închide. Dar spune-mi: cei din mlaştina groasă, cei pe care-i mînă vîntul şi cei pe care-i bate ploaia şi cei care se ciocnesc cu aşa aspre vorbe, de ce nu sînt ei pedepsiţi înăuntrul cetăţii înflăcărate, dacă Dumnezeu e mîniat pe ei? şi dacă nu e, de ce sînt în asemenea hal?’» (v. 67-75). Dante elogiază claritatea gîndirii lui Virgiliu, însă îi cere să-i clarifice un alt aspect. De ce mînioşii scufundaţi în noroi, desfrînaţii purtaţi de vijelie, lacomii izbiţi de ploaie, zgîrciţii şi risipitorii care se insultă reciproc, toţi aceşti păcătoşi de ce nu se află de asemeni în interiorul cetăţii Dite? Cum se explică împărţirea în două mari categorii distincte de damnare? “Elogiul discursului maestrului, făcut de discipol, care vrea să-şi manifeste astfel satisfacţia pentru clarificările obţinute este de fapt un fel de concluzie provizorie, în trecerea spre următorul subiect, spre limpezirea unei alte probleme” (T. Di Salvo). “Dante, în falsa părere că toate păcatele se datorează ticăloşiei, e tentat să argumenteze: dacă ei sînt păcătoşi, ar trebui să se afle în interiorul cetăţii care delimitează infernul de jos; dacă însă nu sînt, de ce sînt pedepsiţi astfel? Poetul, care vrea să reprezinte întreaga omenire, pare să prevadă îndoielile, întrebările cititorului, chiar dacă uneori, ca în acest caz, preocuparea lui de-a oferi un răspuns conferă un ton excesiv didascalic poeziei” (E.A. Panaitescu).

Inf_XI_11

«Şi el mie: ‘De ce se-abate’, a spus, ‘gîndirea ta de la obişnuinţă? sau mintea ta spre altceva se îndreaptă?» (v. 76-78). Maestrul îl mustră pe discipol pentru gîndirea lui, care se abate de la cele învăţate deja. “Se pare că, prin această ultimă sugestie, poetul vrea să se refere la doctrina considerată eretică a lui Novatus (Novaziano) şi Iovianus (Gioviano), care în secolul al XIII-lea a fost reluată de unii teologi; prin doctrina respectivă, toţi păcătoşii, întrucît îi sînt în egală măsură odioşi Domnului, erau supuşi unei măsuri punitive identice. Opinia a fost respinsă de Sfîntul Toma, care n-a considerat-o corespunzătoare criteriului de proporţionalitate” (T. Di Salvo).

Inf_XI_12

«Nu-ţi aminteşti acele cuvinte cu care Etica ta tratează în amănunt cele trei tendinţe pe care cerul nu le vrea, necumpătarea, ticăloşia şi bestialitatea? şi cum necumpătarea îl jigneşte mai puţin pe Dumnezeu şi mai mică osîndă îşi atrage?» (v. 79-84). Etica Nicomahică a lui Aristotel vorbeşte pe larg despre cele trei tendinţe păcătoase care nu-i plac lui Dumnezeu şi despre faptul că necumpătarea e mai puţin gravă decît celelalte două. “În cercurile superioare ale infernului sînt pedepsite păcatele de necumpătare. Aceasta reprezintă o înclinare spre rău, întrucît necumpătatul e îndemnat să caute dincolo de cele cuvenite anumite lucruri care, ca atare, în limitele atribuite lor de economia creaţiei, sînt bune. Păcatul de necumpătare este, aşadar, un păcat al lipsei de măsură. Din acest motiv se deosebeşte radical de cele comise din ticăloşie, îndreptate deliberat spre comiterea răului, şi e pedepsit în afara cetăţii Dite. Întrucît în interiorul ei sînt prezente doar păcatele datorate ticăloşiei (despărţite la rîndul lor, cum a fost lămurit de către Virgiliu în prima parte a cîntului, în violenţă şi înşelăciune), comentatorii s-au întrebat în care parte a infernului este pedepsită bestialitatea. Unii au identificat-o în al şaptelea cerc, alţii în erezia din al şaselea. Dar, cum a demonstrat Nardi, Etica lui Aristotel e menţionată de Virgiliu aici nu neapărat cu scopul de-a valida, prin autoritatea maestrului celor ce ştiu (maestro di color che sanno), întreaga structură morală a infernului, cît pentru a demonstra doar că necumpătarea nu poate fi pusă laolaltă cu ticăloşia, fiind un păcat mult mai puţin grav. În repartizarea păcatelor, Dante a recurs la două din categoriile stabilite de Aristotel, lăsînd-o la o parte pe a treia (bestialitatea)” (E.A. Panaitescu). “Tripartiţia îi aparţine prin urmare lui Aristotel, nu lui Dante, care rămîne fidel bipartiţiei: păcate de necumpătare de la al doilea la al cincilea cerc, de ticăloşie (prin violenţă sau înşelăciune), de la al şaptelea la al nouălea. Rămîn în afara clasificării păcătoşii din primul cerc (limbul) şi din al şaselea (ereticii), care aparţin sferei religioase” (T. Di Salvo).

judecata_apoi

Advertisements