Ierarhia păcatelor (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XI_15

«‘Filosofia’, mi-a spus, ‘celui ce-o pricepe, arată şi nu doar într-un singur loc, cum natura îşi porneşte cursul…» (v. 97-99). Filosofia lui Aristotel, în diverse locuri, demonstrează că natura urmează operaţiunile minţii şi voinţei lui Dumnezeu. “Gîndirea medievală susţinea, în acord cu speculaţia anticilor, că produsele muncii umane (arta) se întemeiau pe produsele minţii divine, adică pe operele creaţiei (natura). Omul trebuia aşadar să tindă, pentru a le conferi o valoare tot mai mare lucrărilor sale, să imite natura, concepută ca vehicol al Verbului divin, receptacolul său pe pămînt. Fiind aşadar arta o reproducere a naturii şi fiind aceasta din urmă creaţia directă a lui Dumnezeu, şi arta, munca umană, îşi are în Dumnezeu originea şi legitimarea sa; de aceea dacă metaforic natura poate fi numită fiica Domnului, arta poate părea nepoata lui. Prin această explicaţie Virgiliu vrea să-i clarifice învăţăcelului afinitatea substanţială, care leagă păcatul împotriva naturii şi păcatul împotriva artei: ambele, de fapt, prin intermediul naturii şi al artei, îl jignesc, din aceleaşi motive, pe Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

Inf_XI_16

«…de la divinul intelect şi arta sa; şi dacă studiezi bine Fizica ta, vei găsi, după nu multe pagini, că arta voastră o urmează pe aceea, cît poate, ca învăţăcelul pe maestru; aşa că arta voastră e aproape nepoata lui Dumnezeu. După acestea două, dacă porţi în minte Geneza de la începuturi, trebuie să-ţi duci viaţa şi să faci lumea să progreseze» (v. 100-108). Încă de la începutul Fizicii lui Aristotel se arată că activitatea omenească imită şi urmează natura. Prin urmare faptele umane derivă din natură, care derivă de la Dumnezeu. La începutul Genezei se spune că omul, folosindu-se de natură şi de propria activitate, trebuie să-şi cîştige pîinea cu sudoarea frunţii, contribuind astfel la dezvoltarea propriei sale condiţii. “Acest concept al artei ca mimesis, caracteristic pentru întregul clasicism, era înrădăcinat şi în şcoala medievală: opus artificis est imitantis naturam (De Bruyne)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XI_17

«Şi fiindcă altă cale ţine cămătarul, el dispreţuieşte în sine natura şi pe urmaşa ei, că-n altceva îşi pune speranţa. Dar acum urmează-mă, trebuie să plecăm; Peştii ies la orizont şi Carul peste Caur zace, iar peretele doar mai încolo se coboară’» (v. 109-115). În schimb cămătarul încalcă recomandările biblice şi cîştigă nu din natură şi din propria sa muncă, ci din exploatarea banului. Dar cei doi poeţi trebuie deja să meargă mai departe, întrucît constelaţia Peştilor a urcat la orizont, iar Ursa Mare se apropie de asfinţit; pînă la coborîşul spre cercul următor mai este drum lung de străbătut. “Prin această condamnare a cămătăriei, care le permite celor ce o practică să trăiască în trîndăvie şi să-l spolieze pe cel ce munceşte şi produce, răsună în cîntul poetului medieval un accent profetic, care preanunţă vocea reformatorilor sociali moderni” (B. Nardi). “Carul, adică Ursa Mare, se găseşte la nord-vest, adică în zona Caurului, care e numele clasic al Mistralului (vînt ce suflă de la N-V). Ceea ce înseamnă că Ursa Mare se apropie de apus. Peştii apar la est cam la două ore înainte de răsăritul constelaţiei următoare, a Berbecului, în care se găseşte soarele; aşadar este ora 4 dimineaţa” (U. Bosco). “La sfîrşitul acestui cînt doctrinar, poezia revine să se afirme printr-o precizare cronologică (pe pămînt se pregăteşte să răsară soarele; o nouă zi va începe îndată; e timpul să se reia călătoria) care o clipă luminează, peste dezolarea decorului infernal, solemna maiestate a cerului înstelat” (E.A. Panaitescu).

camatar

“Orele călătoriei sînt indicate treptat. Ştim că e asfinţitul atunci cînd ea începe (II, 1) şi că a trecut miezul nopţii, cînd cei doi poeţi părăsesc al patrulea cerc (VII, 98). Acum e cam ora patru dimineaţa (avîndu-se în vedere că la echinocţiu soarele răsare la ora şase). Aceste indicaţii extraordinare, care măsoară timpul călătoriei pe bolta cerească, într-un ambient unde ea e invizibilă şi unde timpul nu-şi mai are locul, stabilesc un raport permanent cu lumea temporală, căreia omul viu îi aparţine şi amintesc mereu că timpul e decisiv şi nu trebuie pierdut” (Chiavacci Leonardi).

biblioteca

Advertisements