Rîul de sînge (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al şaptelea, primul ocol. Minotaurul gardian. Infernul şubrezit de venirea lui Isus. Centaurii. Dialogul dintre Virgiliu şi Chiron. Ucigaşii scufundaţi în sînge fierbinte.

Inf_XII_1

«Locul unde-am ajuns să coborîm malul era prăpăstios şi, prin ce mai avea acolo, ar îngrozi orice privire. Cum e dărîmătura care, dincoace de Trento, lîngă Adige a căzut, fie din cutremur, fie din echilibru şubred, că din vîrful muntelui, de unde a pornit, pînă la vale-i aşa abruptă stînca, încît nu i-ar da nici o cale celui ce-ar fi sus; la fel era coborîşul în prăpastie; şi-n vîrful surpăturii zăcea întinsă infamia de la Creta» (v. 1-12). Trecerea spre cercul al şaptelea era foarte abruptă şi, în plus, înspăimîntătoare, din cauza prezenţei Minotaurului. Imaginea semăna cu alunecarea de teren care, mai jos de Trento, s-a abătut asupra rîului Adige. “Dante precizează formele peisajului infernal prin referiri la locurile de pe pămînt. Aceste referiri sînt dezvoltate uneori cu o insistenţă care poate părea ştiinţifică, bunăoară aici, unde e indicat nu doar rezultatul unui fenomen (configuraţia particulară a terenului: è sì la roccia discoscesa), ci însuşi fenomenul (la ruina che percosse l’Adige) şi cauzele lui cele mai probabile (cutremur sau eroziune a solului). Cum pe drept observă Montanari, trebuie să vedem ‘în aceste insistenţe descriptive mai mult decît mentalitatea realistă, exactă, ştiinţifică a lui Dante, implicarea în tema resimţită ca un lucru absolut serios şi mai mult decît poetic’. De fapt spre deosebire de celelalte viziuni medievale ale lumii de dincolo, unde elementul imaginar prevalează asupra celui real, în Comedie, cu cît situaţia este mai ireală, fantastică, cu atît apare mai validată de seriozitatea absolută cu care Poetul o descrie. În perfect acord cu gîndirea creştină, pentru Dante adevărata realitate este cea de dincolo; ea, tocmai fiindcă este existentă, apare dotată cu legi proprii şi e coerentă pe dinăuntru cu ea însăşi. De aici caracterul ştiinţific prin care elementul fantastic se colorează la Dante” (E.A. Panaitescu).

Inf_XII_2

«…care a fost zămislită în vaca falsă; şi cînd ne-a văzut, pe sine s-a muşcat, ca acela ros de mînie pe dinăuntru. Înţeleptul meu i-a strigat: ‘Poate crezi că-i ducele Atenei, care sus în lume ţi-a dat moartea? Pleacă de-aici, bestie: acesta nu vine cu poveţe de la soră-ta, ci merge să vă vadă caznele’» (v. 13-21). Minotaurul este următorul gardian infernal, care păzeşte intrarea în cercul al şaptelea. La apariţia celor doi călători e cuprins de o furie turbată, pe măsura violenţilor pe care-i are de păzit. Pentru a-i distrage atenţia, Virgiliu îl provoacă suplimentar şi îi reaminteşte felul în care a pierit: prin mîna lui Tezeu (“ducele Atenei”), cu ajutorul Ariadnei (“cu poveţe de la soră-ta”). “Minotaurul, care pentru antici era un om cu cap de taur, dar pe care Dante (…) îl imaginează ca pe un taur cu cap de om, este definit ca infamie întrucît reprezintă mărturia vie a degradării umane în bestialitate. Mama sa, Pasiphae, soţia lui Minos, regele Cretei, îndrăgostită de un taur, a dat poruncă să fie ascunsă într-o vacă de lemn. Îndată ce s-a născut, Minotaurul a fost închis într-un loc de unde era imposibil de ieşit: Labirintul. În Minotaurul dantesc elementele mitologice se contopesc cu realismul scenei. Simbolul (l’infamia) nu rămîne în cadrul referinţei mitologice docte (legenda cu Pasiphae), ci devine concret, exprimă o vitalitate disperată, în descrierea monstrului care mai întîi se muşcă pe sine, apoi, cînd mînia sa a ajuns la culme, ţopăie ca un taur muribund. Observă pe bună dreptate Sapegno că vorbele pe care Virgiliu i le adresează Minotaurului, în timp ce aparent vor să-l liniştească, în realitate, amintindu-i uciderea sa crudă şi trădarea surorii vitrege Ariadna, fiica lui Minos, îi sporesc furia şi ‘îl împing să se descătuşeze în gesturi demente şi bestiale, asupra cărora şi de această dată raţiunea vicleană a omului va obţine o victorie uşoară’. Potrivit unei legende, Ariadna l-a ajutat pe Tezeu să-l găsească pe Minotaur şi să-l ucidă; şi, pentru ca eroul să nu se rătăcească în Labirint, i-a dat un ghem de aţă pe care trebuia să-l desfacă de-a lungul drumului străbătut” (E.A. Panaitescu).

minotaur

Advertisements