Rîul de sînge (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XII_3

«Ca taurul scăpat din lanţ cînd a primit lovitura de moarte, de nu ştie să umble, ci tot sare încoace şi încolo» (v. 22-24). Gardianul monstruos, înnebunit de cuvintele care i-au reamintit supliciul, a căzut pradă delirului. “Virgiliu, care e înţelept, ştie că mînia nebună (ira folle) este o formă de slăbiciune; aprinzînd-o, potenţînd-o, îl va obliga să se dea la o parte din trecătoare şi de asta vor profita cei doi pentru a aluneca pe partea cealaltă: raţiunea îşi atinge scopul prin luciditatea discursului sau prin sarcasmul care dezgoleşte adversarul şi-l transformă într-o fantoşă” (T. Di Salvo).

Inf_XII_4

«…l-am văzut pe Minotaur aşa; iar agerul învăţător a strigat: ‘Fugi la trecătoare: pînă e orbit de furie, bine-i să cobori’. Aşa am pornit în jos pe grămada aceea de pietre, ce-adesea se prăvălea sub picioarele mele de la noua greutate. Mergeam pe gînduri; şi el a spus: ‘Poate ţi-e mintea la ruinele astea, păzite de furia bestială ce adineaori am potolit-o» (v. 25-33). Călătorii, profitînd de scurta nebunie a Minotaurului, s-au strecurat pe lîngă el în trecătoare. De-a lungul coborîşului abrupt, pietrele se desprindeau de sub paşii lui Dante, care era om viu, cu greutate corporală. Protagonistul a rămas îngîndurat. Compararea Minotaurului cu o vită muribundă “accentuează tonurile realiste pînă la grotesc, pentru a sublinia stîngăcia violenţei neputincioase” (U. Bosco). “Să se observe că în infern, în ciuda siguranţei cu care e efectuată călătoria, datorită protecţiei divine, se păstrează totuşi prudenţa în comportamentul faţă de demoni (cfr. XXI, 58-60); aceasta dă o vie dimensiune realistă povestirii şi totodată are o precisă semnificaţie morală” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XII_5

«Acum vreau să ştii că data trecută, cînd am coborît aici în infernul adînc, stînca asta încă nu era prăbuşită» (v. 34-36). Virgiliu îi dă explicaţii în legătură cu alunecarea de pămînt, de-a lungul căreia trebuie să coboare. Ea nu exista pe vremea precedentei veniri a poetului latin în străfundul infernului. “De fapt surparea i se datorează unicului eveniment istoric care a influenţat lumea infernală, care a putut s-o schimbe şi să-i smulgă ceva, un fapt care nu se va mai repeta niciodată” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XII_6

«Dar fireşte, dacă bine ştiu, nu mult înainte să fi venit cel ce i-a răpit lui Dite marea pradă din cercul de sus, adînca vale împuţită a tremurat din toate încheieturile, de-am gîndit că universul a resimţit iubirea, pentru care unii cred că lumea de cîteva ori s-a preschimbat în haos; şi în acel moment această bătrînă stîncă pe-aici şi prin alte părţi s-a dărăpănat» (v. 37-45). În cutremurul universal, care a marcat moartea lui Isus pe cruce şi i-a prevestit sosirea în Infern pentru a mîntui anumite suflete din limb, s-a produs şi alunecarea de teren ce-a doborît stînca aceasta spre cercul următor. “Virgiliu îi explică discipolului cum cutremurul care a provocat alunecarea de teren dintre al şaselea şi al şaptelea cerc a anunţat coborîrea lui Cristos în limb şi eliberarea sufletelor patriarhilor din Vechiul Testament, închise acolo. Tot infernul s-a zguduit; poetul latin a crezut o clipă că universul se întoarce în haosul originar. Potrivit teoriei filosofului grec Empedocle, reluată şi discutată de Aristotel în Metafizica, lumea există în virtutea urii reciproce dintre elementele constitutive ale materiei; în cazul în care această ură ar fi înlocuită de iubire, ele s-ar amesteca dînd naştere haosului” (E.A. Panaitescu).

cutremur-infern

“Pentru a-i explica lui Dante ruina, Virgiliu aminteşte marele cutremur care a scuturat tot infernul; dar îi poate indica data numai cu aproximaţie (după ce el a coborît aici jos, puţin înainte de-a veni un Puternic care a eliberat sufletele din Limb; cfr. IV, 52-63), şi nu cauza. Virgiliu se opreşte adică în pragul explicaţiei. Asemenea elemente îi sînt destule creştinului Dante – ca şi cititorilor săi – pentru a recunoaşte în cutremur evenimentul despre care vorbeşte Evanghelia, întîmplat la moartea lui Cristos (cfr. Matei 27, 51: terra mota est, et petrae scissae sunt). Acest procedeu, prin care Virgiliu e menţinut mereu dincoace de o dată limită, aceea prin care se intră în ţinutul credinţei revelate, este constant în cele două cantice: aşa ceva pretinde – şi dezvăluie – o delicateţe extremă, proprie lumii în care Dante compune figura lui Virgiliu. Să se noteze şi acel se ben discerno (dacă bine ştiu), o limitare în propria siguranţă a cunoaşterii” (Chiavacci Leonardi).

isus-cutremur

Advertisements