Rîul de sînge (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XII_7

«Dar întinde-ţi ochii în vale, fiindcă se-apropie rîul de sînge, în care fierbe cel ce prin violenţă îi dăunează altuia’. Vai, oarbă lăcomie de furie nebună, care aşa ne împintenezi în scurta viaţă, şi-n cea eternă apoi aşa de rău ne scufunzi! Eu am văzut o groapă largă arcuită, ce toată valea o cuprinde, cum îmi spusese călăuza mea» (v. 46-54). Virgiliu îl îndeamnă să privească în jos, pentru a vedea Flegetonul, rîul de sînge în care sînt pedepsiţi ucigaşii. Apa încinsă curge în semicerc, de-a lungul şesului ce marchează locul. “Acel Ma (dar) arată că explicaţia s-a încheiat, e vremea să fie schimbat subiectul. Acum trebuie să privim noua tortură care ni se prezintă în faţa privirilor” (Chiavacci Leonardi). “Lăcomia şi furia (cupidigia e ira) sînt înţelese aici ca înclinaţiile care duc la violenţa împotriva celorlalţi (din poftă pentru averile lor, sau din răzbunare şi ură), nu ca simple păcate de necumpătare, pedepsite ca atare în cercurile superioare” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XII_8

«…şi între ea şi poalele stîncii, în şiruri alergau centauri, înarmaţi cu săgeţi, cum pe lume se merge la vînătoare. Văzîndu-ne că venim, toţi au stat şi din ceată s-au pornit trei cu arcuri şi săgeţi alese dinainte; iar unul a strigat de departe: ‘spre ce loc de chin veniţi voi, care coborîţi coasta? Vorbiţi fără a vă clinti; de nu, acuma vă străpung’» (v. 55-63). Paznicii infernali, centaurii, alergau în grupuri pe marginea rîului de sînge, pentru a-i săgeta pe damnaţii ce nu-şi respectau locul de tortură şi încercau să iasă pe mal. Îndată ce i-au văzut pe călători, s-au desprins către ei trei fiare înarmate, care i-au somat să se oprească şi să le spună încotro se îndreaptă. “Desprinderea celor trei de lîngă ceilalţi evocă obiceiul militar de-a trimite în faţă o patrulă de cercetare” (Chiavacci Leonardi). “Ameninţarea acestui centaur, aşa diferită de frămîntatele manifestări de indignare şi furie bestială ale celorlalţi gardieni infernali, exprimă o inteligenţă promptă şi hotărîtă. Centaurii nu au nimic abject în prezentarea pe care le-o face Poetul. Ei sînt miniştrii justiţiei divine, nu torturătorii damnaţilor (cum e Cerber). Misiunea lor este aceea de-a face să fie respectate legile impuse de Dumnezeu în lumea de apoi, nu de-a provoca durerea din gustul pervers de a comite răul. Printre gardienii infernului sînt şi singurii care se dovedesc în măsură să susţină un dialog cu Virgiliu” (E.A. Panaitescu).

Inf_XII_9

«Maestrul meu a zis: ‘Răspuns îi vom da noi lui Chiron de-aproape: rău ai ajuns cu năravul mereu repezit’» (v. 64-66). Virgiliu acceptă să-i vorbească doar şefului lor, Chiron, după ce vor ajunge lîngă el. În schimb îl mustră pe cel ce i-a somat, pentru că e prea nărăvaş. “Centaurii, cai pînă la bust şi oameni de la brîu în sus, sînt în legendele mitologice antice eroii unor episoade de violenţă (la nunta lui Piritou, impulsivitatea lor provoacă o ciocnire armată cu lapiţii; Nessus o răpeşte pe Deianeira etc.), dar şi ai unor episoade care le pun în evidenţă trăsăturile omeneşti şi înţelepciunea (Chiron îl instruieşte pe Ahile). În opinia vechilor comentatori, ca Boccaccio şi Benvenuto da Imola, ei ar reprezenta, prin legea echivalenţei, războinicii de care tiranii, aici scufundaţi în sînge încins, s-au slujit în viaţă pentru a-şi oprima supuşii. Acum, în lumea de dincolo, obiectul violenţelor acestor executori de porunci sînt înşişi tiranii. Fără îndoială că în atitudinea lor, în felul cum se deplasează în grup, în supunerea promptă la ordinele unui şef, în simplitatea poruncitoare a limbajului lor există ceva milităros, dar e vorba de un element redus într-o zugrăvire concretă, ce nu are nevoie de alte interpretări alegorice pentru a fi convingătoare” (E.A. Panaitescu).

intilnire_centauri

Advertisements