Copacii sălbatici (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al şaptelea, al doilea ocol. Pădurea sinucigaşilor. Oamenii făcuţi vreascuri. Pier delle Vigne. O scenă de vînătoare: pustiitorii. Sinucigaşul florentin anonim.

Inf_XIII_1

«Încă nu ajunsese Nessus dincolo, cînd am intrat într-o pădure care nu avea semn de potecă. Nu frunză verde, ci de culoare cenuşie; nu ramuri drepte, ci noduroase şi răsucite; erau nu poame, ci spini cu venin: nu au aşa hăţişuri aspre şi dese jivinele care între Cecina şi Corneto se feresc de locurile cultivate» (v. 1-9). După despărţirea de centaurul care i-a călăuzit, Virgiliu şi Dante pătrund într-o pădure înfricoşătoare, aflată în antiteză cu peisajele cunoscute în viaţa reală. Negaţiile repetate anticipează stilistic tema principală a cîntului, sinuciderea, ca păcat grav, prin care muritorul se privează singur de ceea ce nu-i aparţine, ci a primit de la Dumnezeu: viaţa. “Pădurea în care cei doi intră este a sinucigaşilor, a celor care aplicînd violenţa asupra lor înşile, smulgîndu-şi viaţa, acum sînt aici înrădăcinaţi şi preschimbaţi în copaci: aşa cum s-au dezbrăcat de lucrurile care fac viaţa frumoasă, copacii-oameni sînt dezgoliţi, fără frunze. Nenaturală a fost violenţa împotriva lor înşile, nenatural e raportul om-copac, violenţă împotriva legii divine este sinuciderea şi cu violenţă sînt înfipţi sinucigaşii în fibrele naturii şi dureros conştienţi de jignirea pe care i-au adus-o lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Sînt indicate două limite ale regiunii Maremma: rîul Cecina la nord şi Corneto la sud, în Lazio (amintită ca patria banditului Rinieri la sfîrşitul cîntului XII, v. 137). Prin trimiterea la zona Maremma, cunoscută pe vremurile sale ca unul dintre locurile cele mai sălbatice şi neospitaliere din Italia, Dante conduce ca totdeauna fantezia cititorului spre un punct de referinţă familiar, pentru a face să devină reale locurile de după moarte, care au mereu aspecte îngrozitoare (…), dar mereu oarecum asemănătoare cu cele pămîntene” (Chiavacci Leonardi). “Pădurea e înţepenită, scheletică, nenaturală; scurgerea armonioasă a vieţii aici e fixitate, dezolare, moarte. Cenuşie e culoarea frunzelor, noduroase şi ca răsucite spre ele înseşi sînt ramurile; apoi răutatea: spinii otrăviţi, instrumente ale durerii. Antiteza, repetată de trei ori, sugerează lipsa de naturaleţe a peisajului. Acesta e, la rîndul său, ca o introducere la o tragedie lipsită de naturaleţe: sinuciderea. După cum a observat cu fineţe Sapegno, stilul elaborat şi aspru al acestui cînt se află în acord, încă din terţinele iniţiale, ‘cu un subiect de fantezii ciudate şi oribile, în care să se reflecte şi să ia consistenţă poetică un coşmar tragic, ce depăşeşte norma obişnuită a sentimentelor umane’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIII_2

«Aici îşi fac cuiburi slutele Harpii, ce i-au gonit din Strofade pe troieni, cu funestele lor profeţii. Au aripi largi, dar gîturi şi chipuri umane, picioare cu gheare şi burta mare cu pene; şi-aruncă plînsul din ciudaţii copaci» (v. 10-15). Gardienii torturători ai sinucigaşilor sînt harpiile, personaje preluate din mitologie, avînd o înfăţişare hibridă, îngrozitoare. “Harpiile, monştri din mitologia clasică, sînt adaptate la codul creştin. Dante cunoştea Harpiile, pe jumătate femei şi pe jumătate păsări, din Eneida, unde ele apar ca animale oribile, care îl gonesc pe Enea din insulele Strofade. Tema profundă este şi în acest caz cea a anormalităţii: nenaturali sinucigaşii, nenaturali şi monstruoşi de asemeni cei care îi torturează” (T. Di Salvo).

Inf_XIII_3

«Şi bunul învăţător: ‘Înainte de-a intra, află că eşti în al doilea ocol’, a început a-mi spune, ‘şi vei fi aici pînă vei ajunge la oribilul nisip: de aceea te uită bine; aşa vei vedea lucruri ce nu le-ai crede din vorbele mele’» (v. 16-21). Călăuza îl pune în temă pe Dante, în legătură cu locul în care se află şi îl îndeamnă să cunoască singur, prin intermediul simţurilor, realităţile înfiorătoare, ce poate că ar părea incredibile, dacă ar fi doar povestite de altcineva. “Un moment de pauză: raţiunea (Virgiliu) intervine. Omul (Dante), privind şi examinînd (riguarda ben), are de dobîndit conştiinţa asupra realităţii; să se bazeze inclusiv pe experienţa obţinută de alţii, dar să-şi facă propriile experienţe directe; raţiunea indică direcţia, dă sugestii asupra metodei; experimentarea e dreptul şi datoria individului” (E.A. Panaitescu).

padurea_stearpa

Advertisements