Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: September, 2014

Călare pe monstru (4)

Inf_XVII_10

«Şi unul, care cu o scroafă grasă şi albastră îşi însemnase traista albă, mi-a spus: ‘Ce cauţi în groapa asta? Cară-te; şi fiindcă eşti încă viu, află că vecinul meu Vitaliano se va aşeza aici în stînga mea» (v. 64-69). Un păcătos se răsteşte la Dante, luîndu-l la rost şi încercînd să-l gonească. Apoi îi dezvăluie aluziv identitatea unor tovarăşi ai săi de suferinţă. “Vorbeşte, potrivit majorităţii criticilor, padovanul Reginaldo degli Scrovegni. ‘Întrebarea ţîfnoasă – scrie Torraca – dă de înţeles că acel cămătar a priceput că are în faţa lui un om viu şi e nemulţumit’” (E.A. Panaitescu). “Despre Reginaldo, cămătar cu caracter patologic, vorbesc cronicile vremii. Fiul lui Reginaldo a fost Arrigo, cel care pentru a spăla păcatele familiei a pus să fie construită pe banii săi capela din Padova, care ia numele familiei Scrovegni şi a fost pe de-a-ntregul pictată de Giotto şi reprezintă una dintre operele sale cele mai înalte. Cămătarul pe care Scrovegni îl pomeneşte brutal (dar tonul întregului discurs aparţine unui om ţîfnos, certăreţ) e probabil Vitaliano del Dente, padovan, care însă e pomenit şi ca om generos. Din cauza acestui contrast, unii au crezut că Dante se referă la Vitaliano di Jacopo Vitaliani, acesta într-adevăr un faimos cămătar. Pentru prima dată în Infern, un damnat recunoscut de Dante cel viu, care va duce veşti infamante despre el pe pămînt, se răzbună implicîndu-i pe alţii şi îi indică poetului, ca să vorbească şi despre ei. Este o notă care-l face mai vulgar pe păcătos şi, odată cu el, categoria cămătarilor, printre cei mai degradaţi şi degradanţi din cîţi se cunosc în groapa infernală” (T. Di Salvo).

camatari2

Inf_XVII_11

«Printre aceşti florentini sînt padovan: adesea mă asurzesc de urechi strigînd: “Să vină măreţul cavaler, ce traista va aduce cu trei ţapi!”.’ Aici şi-a strîmbat gura şi şi-a împins afară limba, ca boul care-şi linge nasul» (v. 70-75). Vorbitorul este un padovan, care stă pedepsit printre florentinii care se lamentează cu voce tare, aşteptînd venirea printre ei a altui păcătos de teapa lor, “măreţ cavaler”. După aceste cuvinte, cămătarul grobian se strîmbă a dispreţ şi îşi linge nasul, ca boul, cu limba scoasă din gură. “Reginaldo se complace să reverse asupra tovarăşilor săi de suferinţă (v. 70) ruşinea care derivă din faptul de-a fi fost văzut de Poet, care va duce vestea în lumea celor vii. El de aceea denunţă, fără a fi fost rugat, cine e prezent lîngă el şi cine va mai veni. Observă de asemeni Torraca: ‘După întrebarea brutală, ordinul grosolan. Şi asta nu-i tot: nicidecum din politeţe pentru omul viu, ci pentru a-şi ostoi ţîfna, se înfurie pe cei care încă mai sînt pe pămînt şi pe tovarăşii săi de chinuri; pe aceştia din urmă îi caricaturizează, celor dinainte le proclamă păcatul şi le anunţă pedeapsa’” (E.A. Panaitescu). “Procesul de degradare la care se ajunge prin practicarea cămătăriei e subliniat şi de acea vulgară strîmbare a gurii şi de lingerea nasului printr-o mişcare cu limba, care e proprie bovinelor. (…) Damnatul, prin urmare, nu se linge pe nas pentru a-şi atenua suferinţa, ci pentru a-i batjocori, a-i lua peste picior pe măreţul cavaler şi pe florentini. Dar padovanul, autorul gestului, e de aceeaşi calitate grosolană şi vulgară, căreia îi aparţin şi florentinii batjocoriţi: ba chiar participă la spectacol, chiar dacă nu-şi dă seama. Cu această imagine plebee, dar eficientă, se închide întîlnirea cu cămătarii, dintre care nu iese în evidenţă chipul sau numele cuiva decît indirect: singurele fiinţe numite sînt animalele, dispuse pe stema de pe traista spre care se îndreaptă contemplarea asiduă a damnaţilor, ca printr-o atracţie irezistibilă; iar animalul de pe traistă îl tîrăşte la acelaşi nivel, printr-un proces de identificare psihologică, şi pe damnatul care se degradează, se reduce şi se asimilează cu animalul contemplat” (T. Di Salvo).

Inf_XVII_12

«Şi eu, temîndu-mă ca şederea lungă să nu-l supere pe cel ce m-a rugat să nu zăbovesc, m-am întors de la sufletele ostenite. Mi-am găsit călăuza deja călare pe crupa groaznicului animal şi mi-a zis: ‘Acum fii tare şi îndrăzneţ» (v. 76-81). Dante e îngrijorat să nu întîrzie mai mult decît îi fusese recomandat şi se depărtează de cămătari. Îl regăseşte pe Virgiliu, încălecat pe Gerion, îndemnîndu-l să-şi adune curajul. “Cei doi poeţi vor coborî din al şaptelea în al optulea cerc pe spinarea lui Gerion, vor fi lăsaţi pe suprafaţa îngheţată a lacului Cocit (al nouălea cerc) de mîna gigantului Anteu şi vor ajunge la centrul pămîntului coborînd de-a lungul trupului lui Lucifer. Călătoria lor va deveni tot mai primejdioasă, pe măsură ce vor înainta în ţinutul înşelăciunii” (E.A. Panaitescu).

zbor-gerion

Advertisements

Călare pe monstru (3)

Inf_XVII_7

«Aşa pe bordura celui de-al şaptelea cerc de unul singur m-am dus, unde şedea lumea chinuită. Pe ochi le ţîşnea afară durerea; încoace, încolo se ajutau cu mîinile, cînd de aburi, cînd de pămîntul încins: nu altfel fac vara cîinii, odată cu botul, odată cu laba, cînd sînt muşcaţi fie de pureci, fie de muşte, fie de tăuni» (v. 43-51). Dante se apropie de păcătoşii aşezaţi pe marginea celui de-al şaptelea cerc al Infernului. Lacrimile le semnalează suferinţa, iar cu mîinile încearcă să-şi alunge, cînd dintr-o parte, cînd din alta – asemeni cîinilor care se apără vara, cu botul sau cu laba, de pureci, muşte sau tăuni – durerea provocată de arsuri. “Pentru a exprima zădărnicia eforturilor făcute de aceşti damnaţi (cămătarii), destinate să se repete în eternitate, Poetul recurge la o comparaţie eficientă în brutalitatea ei imediată: cea a cîinilor care încearcă să se apere de muşcătura supărătoare a paraziţilor şi a insectelor. ‘Hărţuiala torturii şi repetiţia mecanică a gesturilor sînt subliniate şi de unele repetiţii insistente: quando… quando…; or col… or col…; o da… o da…’ (Grabher). Atitudinea cămătarilor exprimă aici şi la sfîrşitul discursului lui Reginaldo degli Scrovegni (versurile 74-75) toată degradarea fiinţei lor” (E.A. Panaitescu). “O întrebare care se poate pune e următoarea: de ce Dante i-a plasat pe cămătari într-o zonă aşa de izolată? şi de ce cu ei, şi doar cu ei, vorbeşte fără ca Virgiliu să fie prezent? Sînt întrebări care se pun şi rămîn fără răspuns, chiar dacă toate ipotezele pot fi formulate destul de convingător. Deocamdată să observăm atît: episodul este extrem de polemic; în spatele lui stă Florenţa, sînt mulţi florentini sau nu, care aparţin lumii noi (gente nova), detestaţilor comercianţi şi bancheri, îmbogăţiţilor în timp scurt. Sînt oameni care merită doar dispreţul; la nivel spiritual sînt de îndepărtat şi de dispreţuit în colţul cel mai izolat al infernului; aşadar fără nici o evidenţă, pe cînd în viaţă au căutat să-şi facă imagini de mari stăpîni, doar fiindcă erau legaţi de banii care îi privilegiau şi care acum sînt simbolizaţi de traista spre care îndreaptă priviri insistente. (…) Au exploatat munca altora, sînt la asemenea nivel de degradare că nu merită ca asupra lor să-şi oprească atenţia Virgiliu – raţiunea” (T. Di Salvo).

Inf_XVII_8

«După ce mi-am înfipt ochii în chipul cîtorva, pe care focul dureros cade, n-am cunoscut pe nici unul; dar am văzut că de gîtul fiecăruia atîrna o traistă de-o anumită culoare şi însemn, iar în asta părea că ochiul lor îşi caută alinarea» (v. 52-57). Călătorul n-a recunoscut după chip pe nici unul dintre damnaţi, dar a remarcat că le atîrna la gît cîte o traistă, de o anumită culoare şi cu anumite însemne. Fiecare părea reconfortat privindu-şi traista. “La fel ca în cîntul cu zgîrciţii şi risipitorii, Dante arată că nu cunoaşte identitatea acestor păcătoşi: traista, simbolul lăcomiei lor nestăvilite pentru bunurile materiale, apare ca expresia cea mai deplină a personalităţii lor. Ca o mai mare deriziune, pe traista care atîrnă de gîtul damnaţilor este pictată stema familiei lor” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVII_9

«Şi cum privind între ei pătrund, pe o galbenă taşcă am văzut albastrul cu faţă şi aspect de leu. Apoi, înaintînd cu privirea, am văzut alta purpurie, arătînd o gîscă mai albă ca untul» (v. 58-63). Într-o parte a remarcat o traistă galbenă, ornată cu un leu albastru. În altă parte a observat o traistă roşie, împodobită cu o gîscă albă. “Leul albastru pe fond galben reprezintă stema familiei guelfe florentine Gianfigliazzi, de care aparţinea Catello Gianfigliazzi, cămătar în Franţa. Atenţia Poetului nu se opreşte asupra persoanei acestui păcătos, ce rămîne cu totul în umbră, de parcă n-ar exista, ci pe emblema păcatului său” (E.A. Panaitescu). “Gîsca albă pe cîmp roşu e stema familiei ghibeline Obriachi, ai cărei membri au exercitat cămătăria. În ce priveşte alăturarea culorii gîştei şi cea a untului, Sapegno subliniază că ‘imaginea gastronomică se însoţeşte cu tonul batjocoritor şi sarcastic, ce şerpuieşte în tot acest grup de terţine’. Dar poate că în descrierea stemelor cămătarilor prevalează, mai curînd decît intenţia moralizatoare, simplul gust de alăturare a culorilor” (E.A. Panaitescu).

camatari

Călare pe monstru (2)

Inf_XVII_3

«Cu mai multe culori împletite n-au ţesut tătarii sau turcii, nici asemenea pînze nu i-au fost Arahnei impuse. Cum stau uneori pe ţărm bărcile, care o parte îşi ţin în apă şi-o parte pe uscat, şi cum acolo, printre nemţii mîncăi…» (v. 16-21). Trupul lui Gerion era pictat în culori mai diversificate decît covoarele orientale sau pînzele ţesute de Arahne. Monstrul s-a oprit lîngă ei, aşa cum stau bărcile, cu vîrful pe mal şi bordul scufundat în apă. “Mulţimea, varietatea şi ţesătura culorilor şi a reliefurilor (nodi e rotelle) îi oferă lui Dante ocazia unei comparaţii cu covoarele, un obiect ornamental care, stîrnind uimirea, apăruse în Occident, după ce s-au înmulţit rapoartele comerciale cu Orientul islamic. Comparaţia, fireşte nu întîmplătoare, are rolul de a-l readuce pe Gerion din decorul magic şi mitic într-o dimensiune realistă: nici măcar monştrii nu scapă de reprezentări” (T. Di Salvo). Arahne este “mitologica ţesătoare abilă, a îndrăznit s-o sfideze în arta ţesătoriei pe însăşi Minerva; învinsă, a fost transformată în păianjen” (T. Di Salvo). “Este eficientă comparaţia cu bărcile, pentru această figură care a venit înotînd prin aer şi acum zace cu un calm prefăcut pe malul pietros al prăpastiei. Soldati notează că Gerion este ‘o bestie şi totodată un vehicul’ şi sugerează o apropiere, în ceea ce priveşte aspectul lor exterior, între monstru şi ‘acele nave de transport, care aveau la pupă o statuetă înaltă şi curbată. Să ne închipuim una, noaptea, trasă la mal în poziţia acelor burchi. Gerion, navă-fiară-demon, e astfel!’” (E.A. Panaitescu). “Mari mîncăi şi beţivani erau numiţi nemţii în Evul Mediu; era o prejudecată” (T. Di Salvo)

Inf_XVII_4

«…castorul pîndeşte pentru a-şi duce lupta, astfel groaznica fiară stătea pe marginea de piatră, care încinge prăpastia nisipoasă. În gol îşi vîntura toată coada, răsucindu-i în sus furca veninoasă, ce împungea la vîrf ca scorpionul. Călăuza a spus: ‘Acum e nevoie ca drumul nostru să ocolească puţin, către bestia ticăloasă ce-acolo se întinde’» (v. 22-30). Paznicul infernal stătea întors spre ei, asemeni castorului care pîndeşte pe malul apei, şi îşi agita coada de scorpion în prăpastie. Virgiliu îl anunţă pe Dante că drumul lor va continua ocolind spre monstrul care şi-a făcut apariţia. “A doua comparaţie sugerează, cum a observat pe bună dreptate Grabher, nu doar poziţia lui Gerion pe marginea internă a cercului, dar şi ‘intenţia lui de a-şi duce lupta într-un mod insidios’” (E.A. Panaitescu). “Coada bifurcată a lui Gerion indică dedublarea acţiunii frauduloase. Potrivit unor interpreţi, cele două vîrfuri ale cozii ar face aluzie la cele două forme de fraudă: înşelăciunea împotriva celor care se încred şi înşelăciunea împotriva celor care nu se încred (vezi Infern XI, 53-54). Trebuie să notăm că asemănarea cu scorpionul se referă la veninul şi la acul cu care e înzestrată fiecare extremitate a cozii monstrului, nu la bifurcare, ce indică mai curînd foarfecile din faţă ale scorpionului, avînd în vedere că la coadă acest animal are un singur vîrf” (E.A. Panaitescu). “Un vechi comentator, l’Ottimo, explică astfel devierea făcută în acest loc de cei doi poeţi, care se îndepărtează de pe traseul urmat pînă atunci: ‘nu se putea merge pe calea dreaptă spre înşelăciune, ci pe una încîlcită; nici un drum drept nu duce spre ea’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVII_5

«De aceea am coborît spre dreapta şi am făcut zece paşi pe margine, pentru a evita nisipul încins şi ploaia de foc. Şi cînd am ajuns la ea, ceva mai încolo văd pe nisip lume aşezată pe buza prăpastiei» (v. 31-36). Cei doi poeţi coboară spre dreapta, pentru a veni spre Gerion. Doar atunci Dante a zărit un grup de păcătoşi, care stăteau pe marginea povîrnişului. “Numai de două ori în Infern, aici şi în cercul ereticilor, Dante şi Virgiliu se întorc spre dreapta. Semnificaţia alegorică cea mai plauzibilă este că, în faţa ereziei şi a înşelăciunii, păcate îndreptate împotriva adevărului, trebuie să ne înarmăm cu acţiunea dreaptă, intelectuală şi morală (recta ratio, intelligendi et agendi)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XVII_6

«Aici maestrul: ‘Ca să ai o cunoaştere deplină a acestui ocol’, mi-a spus, ‘du-te şi vezi-le starea. Vorbele tale să fie scurte: pînă te întorci, o să vorbesc cu asta, ca să ne ofere umerii ei vînjoşi’» (v. 37-42). Virgiliu îl trimite pe Dante să stea scurt de vorbă cu damnaţii,  pînă cînd el însuşi va trata cu Gerion, pentru a fi ajutaţi să coboare în cercul următor. “Dante nu asistă la discuţia dintre Virgiliu şi Gerion, care rămîne închis, de-a lungul întregului cînt, într-o muţenie absolută. Tăcerea care înveleşte monstrul redă cu mare evidenţă caracterul ambiguu şi alunecos al fiarei, care le arată celor doi pelerini, cu supunere, doar trupul său” (E.A. Panaitescu).

gerion1

Călare pe monstru (1)

Cercul al şaptelea, al treilea ocol. Gerion. Cămătarii. Coborîrea în zbor.

Inf_XVII_1

«‘Iată fiara cu coada ascuţită, ce trece munţii şi sfarmă zidurile şi armele; iat-o pe cea care lumea toată o-mpute!’ Aşa a început călăuza să-mi vorbească şi i-a făcut semn să vină la mal, lîngă marginea de piatră pe care am umblat. Şi slinoasa imagine a fraudei s-a apropiat şi-a venit cu capul şi bustul, dar pe ţărm nu şi-a tras coada» (v. 1-9). Cîntul se deschide cu izbucnirea retorică a maestrului, care atrage atenţia asupra noii apariţii: o fiară invincibilă, cu coada primejdioasă, care depăşeşte toate obstacolele ridicate în calea sa şi umple lumea de duhoare. Apoi i-a cerut monstrului să se apropie. Acesta a venit la marginea prăpastiei cu trupul, dar şi-a lăsat coada să atîrne în gol. “Virgiliu anunţă sosirea unui alt paznic infernal, Gerion, simbolul înşelăciunii. Doar un detaliu din aspectul fizic al monstrului e scos în evidenţa în această terţină – coada –, însă este detaliul care îi caracterizează mai bine firea ambiguă şi periculoasă şi asupra căruia se va opri cu mai multă insistenţă fantezia Poetului. Doar prin agitarea cozii, Gerion, protagonist mut al acestui cînt, de o supunere înfricoşătoare la ordinele lui Virgiliu (este primul paznic infernal care nu încearcă să împiedice drumul celor doi poeţi), îşi va arăta enervarea bestiei sălbatice. Înşelăciunea loveşte prin intermediul trădării, fără a-şi declara intenţiile; iată de ce vom vedea, în spatele feţei de om cinstit a lui Gerion, enigmatică în nemişcarea ei, ascunzîndu-se primejdia, reprezentată de coada înarmată cu ace veninoase. Şi figura lui Gerion derivă, ca acelea ale paznicilor din Infern pînă acum întîlniţi de cei doi poeţi, din mitologie. Legendele vorbeau despre el ca despre un rege foarte crud, care întîmpina musafirii cu bunăvoinţă pentru a-i ucide apoi; a fost la rîndul său ucis de Hercule. Poeţii latini îl descriau ca pe un gigant cu trei trupuri şi trei capete. ‘Dar această natură tricorporală nu numai că nu avea o descriere precisă, ea nu apărea limpede nici ca simbol, iar Dante urmăreşte mereu în poveştile mitologice o valoare simbolică. De aceea ciudăţenia celor trei trupuri i-a sugerat ideea înşelăciunii, a fraudei, dar el a vrut să confere o concreteţe vizibilă şi simbolică acelei figuri şi a imaginat-o nu cu trei trupuri, ci cu trei naturi diferite într-un singur trup’ (Gallardo)” (E.A. Panaitescu). “În figura lui Gerion se regăseşte, alături de inspiraţia mitologică, şi cea scriitoricească. E probabil că, imaginîndu-l, Poetul s-a gîndit la un pasaj din Apocalipsă (IX, 7-11), unde se vorbeşte despre lăcuste cu chip uman şi coadă de scorpion. Regele acestor lăcuste, Abadon, numit ‘îngerul Adîncului’, va urca – şi aici avem poate o altă concordanţă între pagina Comediei şi textul biblic – din ‘puţul abisului’ pentru a se îndrepta spre Ierusalim. Şi mişcarea ascendentă a lui Gerion, ţinînd seama de poziţia infernului dantesc, este îndreptată spre Ierusalim. Trebuie de asemeni amintit că în pictura, sculptura şi miniatura medievală este frecventă reprezentarea unor figuri monstruoase sau groteşti. Imaginîndu-l pe Gerion, Dante poate că s-a inspirat şi din artele figurative din vremea sa” (E.A. Panaitescu). “E limpede simbolul: coada e semnul acţiunii ascunse, subterane, invizibile, a înşelătorului, fie că vrea doar să inducă în eroare, fie că vrea să acţioneze cu perfidie şi trădare” (T. Di Salvo).

Inf_XVII_2

«Faţa îi era faţă de om cinstit, aşa blajină avea pe dinafară pielea, şi de şarpe avea toată tulpina; două labe flocoase avea pînă la umeri; spatele şi pieptul şi ambele coaste erau pictate cu noduri şi cerculeţe» (v. 10-15). Monstrul e o singură fiinţă, cu trei înfăţişări: un chip uman plăcut, trup de şarpe, labe de leu. “Spre deosebire de alţi paznici infernali, faţa lui Gerion nu are nimic bestial, ba chiar sugerează o cumsecădenie a gîndurilor şi a faptelor (era faccia d’uom giusto). Înşelăciunea este în mod esenţial un rău care nu se dezvăluie, stă ascuns sub aparenţa binelui. Un pasaj din Convivio limpezeşte semnificaţia simbolică a acestor versuri: ‘acele lucruri care mai întîi nu-şi arată defectele sînt mai periculoase, fiindcă de ele nu poţi de multe ori să te păzeşti; aşa cum vom vedea la trădător, care pe faţă se arată prieten, încît te împinge să ai încredere în el, iar sub pretextul prieteniei ascunde defectul duşmăniei’” (E.A. Panaitescu). “Labele păroase şi cu gheare le amintesc pe cele ale dragonului, care a obsedat fantezia povestitorilor, a pictorilor şi a sculptorilor din Evul Mediu şi se referă la cruzimea răului simbolizat de Gerion: complicatul model arăbesc care îi colorează pielea face probabil aluzie la urzelile complicate de care se folosesc înşelătorii pentru a surprinde buna-credinţă a altora. Nici un alt paznic infernal n-a fost descris cu atîtea detalii ca această imagine di froda. Cu toţii au fost surprinşi sintetic într-o manifestare de vitalitate neglijentă, care singură era suficientă pentru a denunţa răul pe care-l personificau. Dar Gerion apare liniştit, deloc tulburat de prezenţa unui om viu în ţinutul umbrelor. Ba chiar, în prima parte a cîntului, de n-ar fi agitarea ameninţătoare a cozii în prăpastia din care, ca un abil scufundător, a apărut, parcă e lipsit de viaţă. Pentru a ne crea această impresie contribuie, dincolo de chipul inexpresiv şi sincronia tuturor mişcărilor sale, pusă în lumină de ultimele două terţine ale cîntului precedent, comparaţiile folosite pentru a-i umple de verosimil figura. Aceste comparaţii, cu excepţia celei cu castorul (versurile 21-24), leagă figura lui Gerion de lumea anorganică, nu de aceea a vieţuitoarelor. Totuşi este vorba despre lumea anorganică incluzînd semne de inteligenţă umană (drappi, tele, burchi). Înşelăciunea dezminte orice formă de pasionalitate, tocmai fiindcă patima, indiferent de judecata morală pe care o formulăm în legătură cu ea, nu poate fi decît evidentă, se manifestă drept ceea ce este. Înşelăciunea, în schimb, pretinde calcul, răbdare, capacitate de disimulare, sînge rece. Gerion, misterios şi nemişcat în prima parte a cîntului, va coborî apoi încet, docil la îndemnurile lui Virgiliu, pînă cînd îi depune pe cei doi poeţi la baza rîpei stîncoase care desparte cercul al şaptelea de al optulea, dar, numai după ce şi-a îndeplinit datoria, îşi va manifesta pe deplin, o clipă, mobilitatea extremă de care este capabil” (E.A. Panaitescu).

viaggio_gerion

Fericit cel ce vorbeşte liber (6)

Inf_XVI_17

«Eu aveam împrejur o coardă încinsă şi cu ea m-am gîndit de cîteva ori să prind leopardul cu pielea pătată. După ce-am dat-o jos de pe mine, cum mi-a poruncit călăuza, i-am întins-o adunată şi înfăşurată. La care el s-a întors spre dreapta şi, mai la distanţă, a aruncat-o în prăpastia adîncă» (v. 106-114). Dante era încins cu o funie peste mijloc. La cererea lui Virgiliu, şi-a dat-o jos şi i-a oferit-o, strînsă. Călăuza a aruncat frînghia în prăpastie, ceva mai departe de marginea stîncoasă, pentru a nu se agăţa de ea. “Semnificaţia simbolică a corzii e mai curînd ascunsă. Probabil nu se poate vedea în ea, cum voia un vechi comentator, Buti, cordonul franciscan. Între diferitele ipoteze, o mare credibilitate a avut cea a lui Scartazzini, potrivit căruia coarda ar face trimitere la castitatea care învinge desfrîul (simbolizat de leopard). Coarda nu i-ar mai trebui lui Dante, ‘din moment ce a lăsat în urmă ultimul cerc, unde se pedepsesc păcatele desfrîului’ (ale violenţilor împotriva naturii). El poate aşadar să se despartă de ea. După o altă interpretare, ea n-ar însemna doar o apărare împotriva desfrîului, ci şi împotriva înşelăciunii (păcatul pedepsit în cele două cercuri pe care Poetul se pregăteşte să le viziteze): în ea ar trebui să vedem prin urmare nu doar reprimarea trupului, ci şi sensul legalităţii, puterea legii. ‘Coarda este aruncată înainte ca Dante să coboare printre înşelători, fiindcă legea se dovedeşte insuficientă, atunci cînd în ajutorul păcatului vine gîndirea, atunci cînd păcătosul se baricadează în spatele formulelor de fariseism legalist’ (Pasquazi)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVI_18

«‘Şi totuşi trebuie ca vreo noutate să răspundă’, spuneam în sinea mea, ‘la semnalul ciudat pe care maestrul îl urmăreşte cu ochiul’. Vai, ce prudenţi trebuie să fie oamenii, cînd se află în faţa celor ce văd nu doar fapta, ci îi pătrund cu gîndurile şi înţelesul!» (v. 115-120). Dante se întreba în sinea lui ce semnificaţie poate să aibă gestul făcut de călăuză, dar fără a-şi da seama. Tot astfel lumea trebuie să-i urmărească prudentă pe cei ce cunosc nu doar fenomenele, ci şi cauzele care le declanşează. “Această invitaţie la prudenţă în judecată, la abţinerea de la concluzii superficiale, nesusţinute de argumente întemeiate, formulată aici, cînd se pregăteşte ceva neprevăzut şi de excepţie, poate că este legată de toată reprezentaţia: îndată va apărea Gerion, simbolul înşelăciunii, păcatul cu o mie de chipuri şi aspecte. Înşelăciunea, cu amăgirile ei subtile, ne solicită să nu ne încredem cu uşurinţă în aparenţe: în spatele lor, adesea, stă o realitate ce trebuie percepută cu înţelesul” (T. Di Salvo).

Inf_XVI_19

«El mi-a spus: ‘Îndată va veni la suprafaţă ce-aştept şi ce gîndul tău îşi închipuie: îndată trebuie să se descopere ochilor tăi’. Mereu despre adevărul cu chip de minciună trebuie omul să-şi lipească buzele, pînă poate, ca să nu rămînă mincinos fără vină; dar aici nu pot tăcea; şi pe versurile acestei comedii, cititorule, să fie cu lungă favoare primite, îţi jur…» (v. 121-129). Virgiliu îl avertizează că din profunzime va ieşi la suprafaţă o creatură uimitoare. Protagonistul meditează că, atunci cînd adevărul e atît de incredibil, încît seamănă mai curînd cu o minciună, omul trebuie să tacă, pentru a nu se discredita. Totuşi, de această dată, poetul se jură pe propriile sale versuri că ne va spune un lucru adevărat. “O altă declaraţie proverbială, care vrea să-l pregătească pe cititor pentru lucrul extraordinar care va apărea, atît de ieşit din comun încît pare incredibil. Este unul din mijloacele frecvent folosite în Comedie – şi mereu eficiente – pentru a face veridică povestirea neverosimilă. Fraza trebuie înţeleasă astfel: omul trebuie să evite să vorbească despre acele fapte care, deşi adevărate, pot părea minciuni – prin caracterul lor excepţional, ciudat –, fiindcă asta îl umple de ruşine, adică el ajunge să fie acuzat de falsitate, fără să fie vinovat. Sentinţa pleacă din micul tratat latin De quattuor virtutibus, atribuit în Evul Mediu lui Seneca (…). La fel Brunetto în Trésor: La vérité a maintes fois face de mençoigne” (Chiavacci Leonardi). “Pentru a da mai mare credibilitate scenei ireale pe care se pregăteşte s-o descrie (sosirea monstrului Gerion, simbol al înşelăciunii), Dante jură pe versurile propriului său poem. Din cîte spune Poetul în scrisoarea adresată lui Cangrande della Scala pentru a-i dedica poemul şi într-un pasaj din De vulgari eloquentia, termenul comedia ar desemna orice compoziţie poetică tratată cu un stil familiar şi într-o limbă simplă şi caracterizată de un deznodămînt vesel. În Paradis (XXV, 1-2) opera sa e însă definită ca ‘poemul sacru la care şi-au dat mîna şi cerul şi pămîntul’ (‘l poema sacro al quale ha posto mano e cielo e terra)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVI_20

«…că am văzut prin acel aer gros şi negru venind înot o figură în sus, înfricoşătoare şi pentru cineva cu inima sigură, aşa cum revine cel mers dedesubt să dezlege ancora ce se-agaţă în stîncă sau în alt obstacol pe fundul mării, care în sus se întinde, iar picioarele şi le strînge» (v. 130-136). Prin atmosfera murdară a apărut un animal îngrozitor, care înota în aer ca scufundătorul revenit de pe fundul mării, după ce-a desprins ancora încîlcită şi se grăbeşte la suprafaţă, ghemuindu-şi picioarele şi lungindu-şi braţele. “Monstrul care urcă din abis, ca răspuns la semnalul corzii aruncate de Virgiliu, e deocamdată numai o imagine neclară (figura), animată însă de o vitalitate puternică şi armonioasă. Comparaţia cu scafandrul pune în evidenţă energia controlată a fiecărei mişcări. Tocmai fiindcă simbolizează înşelăciunea, Gerion apare, încă din aceste prime versuri, cu totul diferit, în manifestările sale, de puterile infernale puse să apere cercurile de necumpătaţi şi violenţi” (E.A. Panaitescu).

gerion

Fericit cel ce vorbeşte liber (5)

Inf_XVI_13

«De aceea, dacă scapi din aste locuri întunecate şi te-ntorci să revezi frumoasele stele, cînd vei vrea să spui “Am fost”, să dai lumii veste de noi’. Apoi au rupt roata şi în alergare păreau aripi picioarele lor sprintene» (v. 82-87). În încheiere, bazîndu-se pe talentul lui, cei trei îl roagă pe Dante să-i pomenească printre cei vii, la întoarcerea în lumea sa. Apoi s-au desprins din roata alergării în jurul celor doi poeţi şi s-au îndepărtat în goana mare. Antiteza dintre locurile întunecate şi frumoasele stele ilustrează “contrastul puternic, mereu relevat în Infern, unde absenţa luminii (adică a lui Dumnezeu) este opoziţia definitorie” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XVI_14

«Un ‘amin’ n-ai fi apucat a spune, aşa degrabă au dispărut; iar învăţătorul a vrut să plecăm. Eu îl urmam şi puţin am mers, cînd sunetul apei ne-a venit aşa de-aproape că abia ne-am fi auzit vorbind» (v. 88-93). Damnaţii au dispărut grabnic şi Dante, împreună cu Virgiliu, şi-au reluat drumul. În scurtă vreme, însă, gălăgia cascadei de care se apropiau le-a acoperit orice vorbă. “Şi azi expresia ‘pînă zici amin’ înseamnă: într-o clipă. Expresia era evident proverbială. Dante răstoarnă însă ordinea obişnuită (ei au fugit în timp ce ziceai amin), prescurtînd astfel timpul, de parcă lucrul s-a întîmplat (fuoro spariti) îndată ce-a început” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XVI_15

«Ca rîul ce-şi are drumul înainte de Monviso spre răsărit, din stînga Apeninului, de se cheamă Acquaqueta sus, înainte de-a ajunge în cîmpie, iar la Forlì îşi schimbă numele» (v. 94-99). Flegetonul formează o cascadă în Infern, la fel ca rîul care se numeşte Acquaqueta, înainte de Monviso, şi care îşi schimbă ulterior numele, la Forlì. “Toată seria de precizări geografice (inutile doar pentru cel care priveşte comparaţia în sine) are scopul de-a elimina orice caracter fantomatic al gălăgiei care se apropie şi de-a ne pregăti treptat pentru întîlnirea cu rîpa abruptă (ripa discoscesa) şi apa cea pătată (acqua tinta)” (L. Caretti).

Inf_XVI_16

«…huruie acolo deasupra lui San Benedetto dell’Alpe, spre a se prăvăli în cascadă, unde-ar trebui într-o mie de prăpăstii să fie primit; aşa, jos de pe o rîpă abruptă, am găsit vuind apa cea pătată, de-n scurtă vreme ne-ar fi-nfundat urechile» (v. 100-105). În dreptul abaţiei San Benedetto dell’Alpe, rîul se prăbuşeşte într-o cascadă imensă, cînd apa ar trebui să fie condusă în jos mai lin, pe multe trepte, pentru a i se atenua căderea şi gălăgia teribilă. Tot astfel se prăvălea apa murdară a Infernului, de pe o stîncă perpendiculară. “Sunetul era aşa de puternic încît, foarte repede, pe cel care se oprea acolo l-ar fi durut urechile” (Chiavacci Leonardi).

lucifero

Fericit cel ce vorbeşte liber (4)

Inf_XVI_10

«‘Sufletul să-ţi mai conducă vreme lungă membrele’, mi-a răspuns acela, ‘şi faima după tine să lucească, dar spune dacă cinstea şi curtenia mai durează în cetatea noastră după obicei, ori sînt de tot alungate; căci Guglielmo Borsiere, care de curînd se frămîntă cu noi şi umblă acolo cu tovarăşii noştri, tare ne mîhneşte cu vorbele sale’» (v. 64-72). Rusticucci îi urează lui Dante să aibă parte de-o viaţă lungă în continuare şi de celebritate după moarte. Apoi se interesează dacă cele două valori, care i-au propulsat pe ei odinioară, cinstea şi curtenia, se mai păstrează la Florenţa. Relatările unui suflet ajuns printre ei recent îi amărăsc cu veştile despre cetatea iubită. “La fel ca în episodul cu Farinata, se pare că pentru aceşti trei florentini suferinţele din infern trec în plan secund, faţă de interesul pe care îl au pentru soarta cetăţii lor. Dar la ei mila pentru locul natal (carità del natìo loco) este mai curată decît la Farinata: ei nu privesc interesele patriei prin cele ale partidului lor; dăruirea lor merge către întreaga Florenţă, dincolo de duşmăniile interne, spre calităţile ei civile şi morale (cortesia e valor di’ se dimora). Guglielmo Borsiere, despre care se vorbeşte aici, a fost, potrivit lui Boccaccio, ‘un cavaler curtean, om tare politicos şi cu maniere demne de laudă’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVI_11

«‘Oamenii noi şi cîştigurile rapide trufie şi lipsă de măsură au produs în tine, Florenţa, încît deja te jeleşti de asta’» (v. 73-75). Ca răspuns, poetul îşi ridică vocea direct împotriva cetăţii sale, care a ajuns să fie stăpînită de alţi locuitori şi de moravuri triste. “Apostrofa lui Dante, una dintre cele mai celebre din Comedie, reia aici motivele care, deja în episoadele cu Ciacco şi Brunetto Latini, au fost considerate determinante pentru corupţia virtuţilor de odinioară la Florenţa. Aici, la întrebarea lui Jacopo Rusticucci, preocupat să afle cum sînt văzute cinstea şi curtenia la Florenţa, Poetul răspunde adresîndu-se, pe tonul profeţilor de odinioară, direct cetăţii sale: la binomul cortesia e valor se opun, în cuvintele lui, alte două concepte, ca pentru a întări prin greutatea lor asprimea afirmaţiei sale: la gente nova e’ subiti guadagni, de care se leagă, imediat mai apoi, dublul complement direct orgoglio e dismisura. În izbucnirea dramatică a durerii sale, Dante insistă pe prezenţa răului la Florenţa, mai mult decît pe apariţia lui: iată motivul pentru care cele patru substantive ce denunţă acest rău apar în faţă, ca pentru a forma un întreg indisolubil, faţă de verbul care le leagă sintactic (han generata)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVI_12

«Aşa am strigat cu faţa ridicată; iar cei trei, care-au înţeles-o ca răspuns, s-au privit unul pe altul cum te uiţi la adevăr. ‘De-n alte dăţi aşa puţin te costă’, au răspuns cu toţii, ‘să-i faci o bucurie altuia, ferice de tine că vorbeşti liber!» (v. 76-81). Strigătul mînios al lui Dante este îndată priceput de cei trei nobili guelfi, care s-au privit pentru a-şi confirma revelarea adevărului. Apoi s-au întors către poet, spre a-i elogia talentul vorbirii scurte şi limpezi, curajoase în rostirea liberă a faptelor. “În această revendicare a libertăţii cuvîntului se află plăcuta confirmare a propriei sincerităţi dezinteresate, aceeaşi care i-a fost necesară lui Dante pentru a-şi înfrunta pe plan politic adversarii, aceeaşi care l-a susţinut şi l-a însufleţit în anii cînd colegii de exil l-au acuzat de trădare, aceeaşi care îi face posibil mesajul de adevăr, care apoi se transformă sau coincide cu mesajul poeziei sale ca atare” (T. Di Salvo). Poeta clujeană Eta Boeriu ne propune o inspirată echivalare a terţinei: “Astfel strigai, cu fruntea sus, semeaţă, / în timp ce ei schimbau priviri muţeşti, / cum cei ce-nfruntă adevăru-n faţă”.

bestemmia

Fericit cel ce vorbeşte liber (3)

Inf_XVI_7

«De-aş fi fost de foc apărat, m-aş fi azvîrlit între ei şi cred că învăţătorul mi-ar fi permis-o; dar cum m-aş fi ars şi fript, spaima mi-a învins bunăvoinţa ce mă îndemna să-i strîng la piept» (v. 46-51). Dante e cuprins de afecţiune şi entuziasm pentru cei trei damnaţi, în asemenea măsură că doar flăcările îl împiedică să coboare între ei pentru a-i îmbrăţişa. “Aici e limpezită poziţia psihologică a lui Dante faţă de cei trei florentini pe stil vechi: pe de o parte există în el stima pentru calităţile lor înalte, pe de alta e condamnarea păcatelor lor. Dante n-a rezolvat dualismul dintre simpatie şi condamnare: crede şi el că societatea florentină de odinioară avea în spatele aparenţelor de nobleţe germenii distrugerii, cum o subliniază şi o confirmă prezenţa acestor oameni aşa prestigioşi, dar pătaţi de greşeli aşa demne de dispreţ. Poate că aici se află motivul de ambiguitate al episodului, al prezenţei alăturate de contraste (cum e dorinţa de a-i îmbrăţişa şi obstacolul focului), în care se reproduce contrastul unor vremuri aşa bogate în potenţialităţi pozitive şi totodată aşa expuse fenomenelor de degenerare” (T. Di Salvo).

Inf_XVI_8

«Apoi am început: ‘Nu dispreţ, ci starea voastră atîta durere mi-a imprimat în suflet, că tare greu se va ofili, îndată ce acest stăpîn al meu mi-a spus cuvinte prin care m-am gîndit că asemenea lume vine, cum de fapt sînteţi» (v. 52-57). Dante îi asigură pe cei trei concetăţeni ai săi că e cuprins de mîhnire pentru situaţia în care îi găseşte, mai ales că Virgiliu îi semnalase, înainte de venirea lor, că urmează să întîlnească un grup de oameni importanţi, cum s-a şi dovedit. “Notează inspirat Montanari că afecţiunea pe care o simte Dante pentru aceşti concetăţeni este ‘mai impetuoasă şi mîndră decît cea pentru Brunetto, pe care totuşi l-a cunoscut, spre deosebire de aceştia, îndeaproape’. Întîlnirea cu cele trei suflete este ‘mai dramatic agitată’ decît cea cu bătrînul său maestru, încheiat într-o tonalitate elegiacă, întrucît la Dante ‘pasiunea pentru patrie are accente mai sonore decît afecţiunea familiară’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVI_9

«Sînt din ţinuturile voastre şi oricînd faptele şi numele voastre respectate le-am auzit şi le-am pomenit cu afecţiune. Las amărăciunea şi umblu după dulcile poame promise mie de călăuza adevărată; dar pînă la centrul lumii trebuie mai întîi să cobor’» (v. 58-63). Protagonistul le confirmă că este şi el florentin, a auzit numele lor evocate în contexte prestigioase. Le relatează apoi că lasă în urmă calea păcatului şi merge, sub călăuzirea lui Virgiliu, în căutarea virtuţii. Pentru a o găsi, trebuie să coboare mai întîi pînă la străfundul Infernului. “Prin acest vers Dante dă seama în faţa celor trei de călătoria sa, ca om viu, prin infern, dar dincolo de literă există sensul profund al poveştii sale omeneşti: apropiat de aceştia în bună măsură, dar apoi desprins cu hotărîre şi mîntuit. El lasă de fapt amărăciunea, în care ei rămîn” (Chiavacci Leonardi). “Episodul se menţine în cadrul unei întîlniri între persoane care se bucură de aceeaşi politeţe şi se supun aceloraşi obligaţii de comportament social, în care curtenia, amabilitatea, stima, măsura şi delicateţea (vezi rezerva lui Rusticucci, care nu se referă la sine însuşi şi la acţiunile sale demne de onoare) sînt componente esenţiale. Sînt implicite premisele polemicii împotriva oamenilor noi şi lipsiţi de manierele conversaţiei respectuoase, care constituie semnul unei civilizaţii autentice. (…) Şi Dante, cu manierele lui, cu participarea sa politică la viaţa Florenţei, în numele idealurilor supreme de justiţie şi pace, a aspirat la asemenea măreţie, poate că şi-a ales astfel de modele pentru acţiunea sa şi a primit, în schimb, doar amărăciunea decepţiei şi chinul exilului” (T. Di Salvo).

cetate

Fericit cel ce vorbeşte liber (2)

Inf_XVI_4

«Şi ‘Dacă mizeria acestui loc nisipos ne aruncă-n dispreţ pe noi şi rugăminţile noastre’, a început unul ‘ca şi faţa noastră arsă şi decojită, faima noastră să-ţi înduplece inima ca să ne spui cine eşti tu, ce picioarele vii le porţi aşa de sigur prin Infern» (v. 28-33). Unul dintre cei trei îl roagă pe Dante să stea de vorbă cu ei fiindcă, în ciuda aspectului lor jalnic, au fost oameni de vază în timpul vieţii. “În aceste prime cuvinte pe care Jacopo Rusticucci (îşi va spune el însuşi numele la sfîrşitul discursului) i le adresează lui Dante, se simte ezitarea, îndoiala care-i roade pe damnaţi: ‘se tem că văzîndu-i, (Poetul) îi dispreţuieşte. Şi fiindcă ei simt că asta ar merita, la noi adaugă imediat i nostri prieghi, ştiind că doar un suflet dur ar putea dispreţui rugăminţile celor nefericiţi’ (Pietrobono)” (E.A. Panaitescu). “Cele două teme, a mizeriei unite cu păcatul, şi a nobleţii şi curteniei din vremea pămîntească – dar şi din vremea eternă – continuă să convieţuiască şi să sublinieze motivul întîlnirii dintre florentinii de diverse generaţii” (T. Di Salvo).

Inf_XVI_5

«Acesta, pe ale cărui urme tu mă vezi călcînd, deşi umblă gol şi jupuit, a fost mai de vază decît crezi: a fost nepotul vrednicei Gualdrada; Guido Guerra i-a fost numele, iar în viaţă a făcut multe cu mintea şi cu spada» (v. 34-39). Cel în spatele căruia aleargă păcătosul care vorbeşte a fost Guido Guerra, un important nobil şi luptător guelf, născut pe la 1220. Izgonit după înfrîngerea de la Montaperti (1260), i-a condus pe exilaţi în victoria de la Benevento (1266), care a reprezentat începutul decăderii ghibelinilor în Italia. A fost nepotul Gualdradei de’ Ravignani, o femeie virtuoasă a vremii, menţionată în diverse documente. “Oricum Guerra, la fel ca şi ceilalţi florentini din acest cînt, nu iese din limitele municipale. În cuvintele lui Dante, el oferă debutul unei meditaţii istorice: în sufletul nostalgic al poetului, el este un exemplu al calităţilor morale şi civile, care îl ridică pe om la demnitatea civilizaţiei cavalereşti: inteligenţa, înţelepciunea deciziilor, valoarea militară. El este exponentul unei societăţi în care elementul militar e temperat de prezenţa politeţii, de gustul pentru viaţă, de echilibrul ce reprezintă punctul cel mai înalt al Europei după anul 1000” (T. Di Salvo).

Inf_XVI_6

«Cel’alt, ce-n urma mea nisipu-l bătuceşte, e Tegghiaio Aldobrandi, a cărui voce în lumea de sus ar fi trebuit ascultată. Şi eu, care duc cu ei aceeaşi cruce, am fost Jacopo Rusticucci; fireşte că nevasta ţîfnoasă mi-a venit de hac’» (v. 40-45). În urma vorbitorului aleargă alt cavaler guelf, ale cărui sfaturi, din păcate, n-au fost ascultate în luptă. Iar colocutorul lui Dante, pedepsit laolaltă cu ceilalţi, e Rusticucci, care a ajuns în infern din cauza nevestei. “Tegghiaio Aldobrandi degli Adimari, ‘cavaler înţelept şi viteaz în luptă şi cu mare autoritate’ (Villani), a fost un exponent al partidului guelf la Florenţa. Se relatează că a încercat zadarnic să-i oprească pe concetăţenii săi din expediţia împotriva sienezilor şi a exilaţilor ghibelini comandaţi de Farinata degli Uberti, expediţie încheiată tragic la Montaperti (1260). Din acest motiv Dante îl pune pe Jacopo Rusticucci să afirme că părerile exprimate de Tegghiaio ar fi trebuit respectate mai mult” (E.A. Panaitescu). “Rusticucci, un cetăţean bogat între 1240 şi 1270, a îndeplinit diverse funcţii importante. Dante face aici o aluzie clară la problemele lui conjugale, pe care nu le cunoaştem. Vechii comentatori spun că a fost om ‘valoros şi plăcut’ şi a avut o nevastă certăreaţă şi afurisită, încît nu numai că l-a obligat s-o trimită înapoi la părinţii ei, ci l-a împins să urască toate femeile şi să practice homosexualitatea” (T. Di Salvo).

cavalieri

Fericit cel ce vorbeşte liber (1)

Cercul al şaptelea, al treilea ocol. Sodomiţii. Trei florentini de vază. Cascada şi prăpastia. Apare monstrul Gerion.

Inf_XVI_1

«Deja eram în locul unde se auzea huruitul apei ce cădea în următorul cerc, la fel ca zumzetul stupilor, cînd trei umbre laolaltă s-au pornit, alergînd, dintr-o turmă ce trecea prin ploaia asprei torturi. Veneau spre noi şi fiecare striga: ‘Stai pe loc, tu, care după haine pari a fi din cetatea noastră păcătoasă’» (v. 1-9). După dispariţia lui Brunetto Latini, cei doi poeţi s-au apropiat de zona în care se auzea persistent, asemeni albinelor din jurul stupilor, gălăgia făcută de Flegeton, rîul care se prăbuşeşte într-o cascadă spre centrul Pămîntului. Trei păcătoşi s-au desprins dintr-un grup şi s-au apropiat în fugă, rugîndu-l pe Dante să se oprească, întrucît le pare a fi florentin după îmbrăcăminte. “Să se noteze precizia cu care Dante determină locurile şi timpul călătoriei, precum şi distanţa dintre scena unei acţiuni şi următoarea” (Chiavacci Leonardi). “S-a subliniat, în succesiunea de sunete întunecate a comparaţiei din ultimul vers al primei terţine, o echivalenţă fonică a imaginii pe care ne-o comunică. Totuşi această imagine nu are nimic oribil, cum li s-a părut unora; ea, din contra, ne introduce în atmosfera acestui cînt, unde pedeapsa infernală groaznică este mereu atenuată de respectul afectuos al Poetului pentru damnaţii pe care îi întîlneşte acolo – tinde să disipe, prin evocarea unei naturi docile omului, mesajul misterios din primele două versuri ale terţinei” (E.A. Panaitescu). “Cele trei umbre care aleargă spre malul pe care se află Dante şi Virgiliu au fost trei oameni politici guelfi florentini, din generaţia care l-a precedat pe Poet. Nu trebuie să ne pară ciudat că ei recunosc în el imediat un concitadin. Boccaccio scrie că, în acele vremuri, ‘aproape fiecare cetate avea un mod unic de îmbrăcăminte, distinct de vecinii săi’ (…). Încă din aceste versuri de deschidere e subliniat sentimentul care împinge cele trei suflete să intre în vorbă cu Dante: iubirea de patrie. Ca la Farinata, acest sentiment pare să anuleze o clipă conştiinţa locului în care se află. Dar Farinata e nemişcat, ca un turn solitar într-o atitudine de dispreţ: tragedia din cîntul ereticilor evoluează treptat, într-un cadru de măreţie epică. Aici situaţia încă de la început apare opusă faţă de cea din întîlnirea cu Farinata: cei trei concitadini ai Poetului (…) aleargă spre el şi nu stau pe loc să-i vorbească” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVI_2

«Vai de mine, ce răni am văzut pe membrele lor, proaspete şi vechi, de flăcări imprimate! Şi azi mă doare să-mi amintesc. La strigătele lor, maestrul s-a oprit, a-ntors chipul spre mine şi-a zis: ‘Aşteaptă: cu aceştia se cuvine să fii curtenitor. Şi de n-ar fi focul străfulgerat de natura locului, aş spune că mai mult ţie ţi s-ar potrivi graba» (v. 10-18). Focul a săpat răni oribile, vechi şi noi, pe cei trei păcătoşi, de care povestitorul îşi aminteşte cu groază. Virgiliu l-a îndemnat să fie politicos cu noii-veniţi, fiindcă Dante s-ar cuveni să-i întîmpine cu graba de-a le vorbi. “Prima impresie nu e de admiraţie pentru nobleţea căreia cei trei i-au aparţinut, ci de durere pentru starea lor jalnică: imaginea care sare în ochi este cea a unor fiinţe desfigurate de flăcări, iar această deformare e pusă îndată pe seama păcatului lor ruşinos, care i-a dus în acel cerc. (…) Dante se plasează în faţa lor, pe de o parte ca şi concetăţeanul care admiră şi respectă, pe de altă parte ca judecătorul inflexibil” (T. Di Salvo).

Inf_XVI_3

«Ei au reînceput, îndată ce ne-am oprit, jelania dinainte; şi cînd au ajuns la noi, în roată s-au pus toţi trei s-alerge, cum fac luptătorii goi şi unşi, căutîndu-şi locul mai avantajos, înainte de-a se înfrunta şi-a se răni; şi astfel rotindu-se, fiecare îşi îndrepta chipul spre mine, încît invers făcea gîtul faţă de picioare mişcarea» (v. 19-27). Damnaţii sînt pedepsiţi să alerge în eternitate, astfel că se dispun în jurul celor doi călători, mişcîndu-se roată, pentru a le vorbi. Seamănă cu luptătorii dezbrăcaţi şi unşi cu ulei, înainte de înfruntare, care se pîndesc pentru a găsi poziţia mai bună de atac împotriva adversarului. Sînt aplecaţi în alergare, dar au gîtul şi chipul întors înapoi, spre a-l observa pe Dante. “Imaginea roţii, cu tot gestul mecanic pe care îl evocă (nu o mişcare destinată unui scop, ci o reluare nebunească), subliniază în sens grotesc condiţia reală a acestor suflete: în ciuda marilor merite, ele sînt damnate. Libertatea lor interioară, modul lor hotărît de-a se exprima, tipic pentru omul de acţiune (ce diferenţă între discursurile lor şi cele ale lui Pier delle Vigne, de exemplu!), dezinteresul lor pătimaş, pentru care durerea personală este ca uitată, în contemplarea nenorocirilor din Florenţa, sînt mereu contrazise de caracterul ridicol al agitaţiei lor: roata şi continua mişcare pe care o fac cu gîtul” (E.A. Panaitescu). “Atenţia se deplasează din nou pe condiţia lor mizerabilă de damnaţi în eternitate, supuşi torturilor focului; dar pînă şi în mizerie aceştia îşi păstrează o demnitate a lor: au fost luptători, s-au implicat în viaţa unei cetăţi, al cărei bine îl vrea şi Dante, iar aici e afinitatea lor subînţeleasă cu vizitatorul” (T. Di Salvo).

ruota