Copacii sălbatici (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XIII_4

«Eu auzeam din toate părţile vaiete şi nu vedeam pe nimeni de la care să vină; drept care m-am oprit rătăcit. Cred că el a crezut că eu credeam că sunetele ies din tufişurile acelea, de la oameni ce se-ascund de noi» (v. 22-27). Dante aude gemete de durere peste tot, în pădure, dar nu vede nici un damnat şi se opreşte confuz. Crede că Virgiliu a crezut că el credea că păcătoşii sînt ascunşi după tufişuri. Manierismul expresiei (repetiţia verbului “a crede”) prefigurează apariţia personajului principal din acest cînt, Pier delle Vigne, un curtean aristocrat şi poet din Şcoala Siciliană, care punea mare preţ pe ornamentele stilistice. “Unii critici au atribuit folosirea artificiilor retorice, ca acela din versul cred’io ch’ei credette ch’io credessi, intenţiei de-a parafraza stilul artificial al lui Pier delle Vigne, protagonistul episodului pe cale să înceapă. Dar această explicaţie nu limpezeşte funcţia pe care asemenea modalităţi expresive o au în planul poeziei. În ele trebuie să vedem tot atîtea mijloace, de care Poetul se slujeşte pentru a exprima, prin intermediul distorsionării limbajului, eroarea intelectuală şi morală ce i-a condus pe sinucigaşi la păcatul lor şi, totodată, halucinanta atmosferă în care ideea lor nelegiuită s-a format. Aici ochii, sentimentele, actul perplex şi interogativ al lui Dante merg de la Virgiliu la copaci, de la aceştia la căutarea originii vocilor, apoi din nou la Virgiliu: ramurile întortocheate sînt însoţite de întortocherea psihologică, de nesiguranţa lui Dante” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIII_5

«De aceea mi-a spus învăţătorul: ‘Dacă rupi o crenguţă dintr-una din aceste plante, gîndurile pe care le ai se vor dovedi greşite’. Atunci mi-am întins mîna în faţă şi-am luat o ramură dintr-un desiş mare; iar trunchiul a strigat: ‘De ce mă frîngi?’» (v. 28-33). În loc de orice explicaţie teoretică, maestrul îl îndeamnă să desprindă o creangă dintr-un tufiş. După ce Dante îi dă ascultare, planta protestează împotriva acestui act de violenţă. “Intervenţiile lui Virgiliu (versurile 16-21, 28-30) sînt cele ale ‘maestrului’: implicate sufleteşte, dar controlate, calme, ca ale celui care îndeplineşte o datorie grea; Virgiliu ştie, aşadar nu e nici o uimire la el, ci siguranţa precisă şi aproape impasibilă a chirurgului care ghidează mîna nesigură (allor porsi la mano un poco avante) a elevului pe trupul bolnavului: sappi… riguarda ben… se tu tronchi” (E.A. Panaitescu). “Creşterea neliniştitoare a primelor treizeci şi trei de versuri, anxietatea încordată care de la peisaj se transmite la sufletul lui Dante, se adună şi culminează în acest strigăt artificial: e ‘l tronco suo gridò. O vegetală cu voce umană. Şi o voce care se articulează în cel mai elevat act al intelectului uman, întrebarea, instrumentul destinat căutării cunoaşterii: perché… Pînă aici Dante a adunat, în linişte, nedumeririle; le-a tradus într-un gest (e colsi); acum răspunsul a venit, dar se azvîrle, ca o teribilă întrebare, aproape ca un act de acuzare, asupra solicitantului: non hai tu…?” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIII_6

«După ce s-a acoperit cu sînge negricios, a-nceput iar să spună: ‘De ce smulgi din mine? n-ai tu nici un strop de milă? Oameni am fost, şi acum sîntem făcuţi vreascuri: mîna ta ar trebui să fie mai pioasă şi de-am fi suflete de şerpi’» (v. 34-39). Din planta rănită au ieşit stropi de sînge, iar vegetala şi-a continuat protestele printre explicaţii: sufletele damnate sînt închise pentru totdeauna, ca pedeapsă, în fibra naturii. “Pădurea şi-a dezvăluit secretul: am fost oameni şi acum sîntem vreascuri. Sufletele sinucigaşilor care şi-au refuzat cu violenţă trupul sînt degradate la prizonieratul în aceste forme arboricole unde, neputincioase, suferă şi se răsucesc, cu o durere ce palpită, mută, oarbă, surdă, zidită în fibra lemnului, pînă cînd Harpiile, păscînd frunzele cenuşii, sporesc suferinţa şi totodată îi deschid o cale de eliberare a sa: fenestra” (E.A. Panaitescu).

padurea

Advertisements