Copacii sălbatici (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XIII_7

«Ca dintr-un tăciune verde, ce-a ars la un capăt, iar la altul geme şi ţipă-n vîntul care aleargă, aşa din aşchia ruptă ieşeau laolaltă cuvinte şi sînge; drept care i-am lăsat vîrful să cadă şi m-am oprit ca omul speriat» (v. 40-45). Vorbele supărate ale plantei ieşeau ca seva din lemnul verde, aruncat pe foc. Poetul s-a speriat şi-a scăpat din mîini creanga ruptă. “Comparaţia cu lemnul care lăcrimează se află deja la provensalul Gaucelm Faiditz (…). La Dante ea exprimă o atenţie destinată să surprindă în natură o semnificaţie dramatică, nu pauza lirică, şi se include perfect în tema care stă la baza acestui cînt: pierderea trăsăturilor omeneşti în natura arborilor, cristalizarea copacilor în rigiditatea morţii. Atunci cînd, prin intermediul durerii (ramura smulsă), copacul-om revine la viaţă pentru a se exprima (sîngerează, vorbeşte), această manifestare de viaţă seamănă pe de-a-ntregul unui proces mecanic, nu are nimic liber într-însa. Tot astfel, ca o consecinţă a căldurii care îi seacă o extremitate, umiditatea de care bucata de lemn pusă pe foc e îmbibată se refugiază toată la extremitatea opusă şi de-aici geme, se revarsă, condensată în picături, în exterior. Reacţia lui Dante la spectacolul ciudat nu e analizată: se concretizează într-un gest (lasciai la cima cadere) şi într-o atitudine (stetti come l’uom che teme). ‘După cum adesea se întîmplă la Dante, un fapt este comentat printr-un alt fapt, şi nu prin termeni subiectivi’ (Aglianò)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIII_8

«‘Dacă el ar fi putut crede mai înainte’, a răspuns înţeleptul meu, ‘suflet rănit, ce-a văzut apoi din rima mea, n-ar fi întins mîna asupra ta; dar lucrul incredibil m-a împins să-l îndemn la ceva ce pe mine chiar m-apasă» (v. 46-51). Virgiliu intervine pentru a consola planta rănită: a fost constrîns să-l încurajeze pe Dante să comită un gest nedelicat, de violenţă, pentru a-l ajuta să priceapă o situaţie pe care el însuşi, în poemul său, a descris-o deja. “Rima are sensul de poezie; aici în particular indică poemul lui Virgiliu, Eneida. În cartea a treia (versurile 19-68) Virgiliu povesteşte episodul lui Polidor, fiul lui Priam, regele Troiei, care a fost ucis prin trădare de Polinestor, regele Traciei, şi pe mormîntul căruia au crescut copăcei. Enea, ajuns în acel loc, a smuls cîteva ramuri şi, din ele, care şiroiau de sînge, a ieşit vocea lui Polidor. Dar sensul transformării omului în plantă e profund diferit în versurile acestui cînt, faţă de cel din episodul virgilian. Contrastul atît de net, încă de la început, la Dante, între natura arborilor şi natura umană (din ramură ies cuvinte şi sînge, parole e sangue), apare la Virgiliu mult atenuat. Ceea ce-l înspăimîntă pe Enea e sîngele care tîşneşte din copăcelul rupt. Doar în al doilea moment va vorbi Polidor; cuvintele sale nu vor mai fi atunci motiv de spaimă, ci doar de mirare. Ideea tragică se diluează astfel într-o succesiune cronologică. Observă bine Aglianò: ‘La Virgiliu efectele sînt mereu anticipate… şi, la momentul culminant, la gemete şi la cuvintele lui Polidor, se ajunge progresiv, printr-o evoluţie permanentă… Însă linia ascendentă la Dante e foarte rapidă’. (…) Mai trebuie adăugat că, în timp ce metamorfoza are la Virgiliu o valoare pozitivă, fiind pentru Polidor ‘răsplata acordată din ceruri, în compensarea uciderii sale mişeleşti de către Polinestor’ (Medin), la Dante este expresia condamnării stabilite de Dumnezeu pentru cel care s-a lipsit de propria sa viaţă” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIII_9

«Dar spune-i cine ai fost, drept răsplată, ca faima să ţi-o înnoiască-n lumea de sus, unde are voie să se-ntoarcă’. Şi trunchiul: ‘Aşa mă ademeneşti cu vorba dulce, că nu pot tăcea; şi nu vă fie cu supărare, dacă la poveşti oleacă zăbovesc» (v. 52-57). În compensaţie pentru suferinţa provocată, Virgiliu vrea să afle de la osîndit cine a fost, pentru ca Dante să-l pomenească în poemul lui, la întoarcerea în lumea vie. Sufletul încarcerat acceptă să le spună povestea sa. “Aproape toţi damnaţii îşi manifestă dorinţa ca amintirea lor să dureze pe pămînt; mai ales cei care, fiind totuşi păcătoşi, au fost spirite măreţe şi demne, în vreun fel, de admiraţie. Pier delle Vigne pare să se frămînte mai mult decît de condiţia lui prezentă, de calomniile prin care i-au fost jignite reputaţia, onorabilitatea. Dante va simţi milă (pietà) pentru aceste frămîntări, pînă la a fi impresionat. Nu va fi milă pentru soarta păcătosului, care a fost hotărîtă de justiţia lui Dumnezeu, cu care Poetul creştin nu poate să nu fie de acord; va fi însă participare la suferinţa îndreptăţită a lui Pier delle Vigne, provocată de necunoaşterea faptului că i-a fost leal stăpînului său” (E.A. Panaitescu).

aschia_rupta

Advertisements