Copacii sălbatici (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_XIII_19

«Aici le vom tîrî şi-n trista pădure vor fi trupurile noastre atîrnate, fiecare de tufa umbrei sale maltratate’» (v. 106-108). Corpurile abandonate vor fi aduse în codrul sinucigaşilor şi vor fi spînzurate de copacii care închid sufletele prizoniere. “Aici e reala pedeapsă a sinucigaşului şi sensul echivalenţei: a despărţit sufletul de trup, a dispreţuit trupul şi nu-l va mai redobîndi niciodată” (Chiavacci Leonardi). “Imaginea trupurilor spînzurate de copaci, care vor umple pădurea în eternitate, îşi trage originile de la primul sinucigaş din istoria creştinismului, adică Iuda, cu siguranţă prezent în mintea lui Dante de-a lungul scrierii cîntului. Amintim că păcatul sinuciderii e cel de ‘disperare’, cum ne spune Pietro di Dante. Să disperi în faţa lui Dumnezeu, ca Iuda, stă la temelia oricărui act sinucigaş. De aceea pedeapsa lor are aceeaşi imagine” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XIII_20

«Noi încă eram aplecaţi spre-acel trunchi, crezînd că vrea să spună altele, cînd am fost surprinşi de-un zgomot, ca omul ce-aude venind mistreţul şi gonacii spre locul lui, şi-aude bestiile şi vreascurile rupte» (v. 109-114). Dante şi Virgiliu ascultau cu atenţie, crezînd că mai au ceva de aflat de la Pier delle Vigne, cînd atenţia le-a fost distrasă de un zgomot teribil de vînătoare. “Pînă acum acest cînt a fost aproape complet lipsit de o aparentă acţiune, chiar dacă e foarte bogat în evoluţii psihologice. Aici, printr-o considerabilă schimbare, în imobilism năvăleşte mişcarea. ‘Pădurea pe care deja credeam că o cunoaştem ne dezvăluie profunzimi înfricoşătoare şi nebănuite, eliberînd, din străfundul ei obscur, neaşteptate fiinţe umane şi neaşteptaţi monştri, într-un tumult de vînătoare, unde printr-o infernală răsturnare cel vînat este omul’ (Parodi)” (E.A. Panaitescu). “Se aude alergatul bestiilor (poate şi lătratul cîinilor) şi foşnetul vreascurilor răsfirate. Versul, cu un triplu ‘s’ urmat de consoană (bestie, frasche, stormire) şi ritmul agitat, e plin de onomatopeele foşnetelor pădurii, la apropierea vînătorii” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XIII_211

«Şi iată doi pe coasta stîngă, despuiaţi şi zgîriaţi, fugind de mama focului, de smulgeau din pădure toate hăţişurile» (v. 115-117). Doi păcătoşi veneau alergînd disperaţi, din toate puterile, goi şi scrijeliţi, rupînd în trecere frunzele şi crengile. “Ne deplasăm ochii asupra pustiitorilor, văzuţi nu ca vînători care mînă în faţa lor cîinii, ci ca vînaţi şi urmăriţi şi sfîşiaţi de cîini: şi acesta este un semn al contrastului şi al opoziţiei pe care se sprijină întregul cînt. Care e cîntul situaţiilor răsturnate, contradictorii, răvăşite” (T. Di Salvo).

caccia

Advertisements