Copacii sălbatici (8)

by Laszlo Alexandru

Inf_XIII_22

«Cel din faţă: ‘Acuma vino, vino, moarte!’. Şi celălalt, care părea prea mult a zăbovi, striga: ‘Lano, aşa iuţi nu ţi-au fost picioarele în lupta de la Toppo!’. Şi după ce i s-a tăiat suflarea, din sine şi tufiş a făcut un înveliş. În urma lor era plină pădurea de căţele negre, flămînde şi iuţi, ca ogarii scăpaţi din lanţ» (v. 118-126). Damnatul din faţă îşi invoca disperat moartea. Al doilea a strigat la el din urmă, batjocoritor, şi apoi s-a ascuns într-un desiş. Cei doi erau urmăriţi de o haită de căţele feroce. “Delapidatori ai propriilor bunuri, aşadar goi, urmăriţi de căţele (poate remuşcările sau, după alţii, creditorii), cei doi sînt Lano da Siena (poate Ercolano Maconi), ucis la Pieve del Toppo, într-o bătălie între sienezi şi aretini (…) şi Giacomo da Sant’Andrea, padovan mort în 1239, celebru pentru extravaganţele lui. Lano strigă invocînd a doua moarte imposibilă; tovarăşul lui este cel care ‘simte că rămîne singur în primejdie şi strigă după celălalt o batjocură care e şi un blestem, în care se contopesc invidia şi disperarea’ (Parodi)” (E.A. Panaitescu). “Potrivit vechilor comentatori este vorba despre Lano (Arcolano) di Ricolfo Maconi, tînăr sienez foarte bogat, care a aparţinut aşa-numitei ‘tovărăşii de risipitori’ şi şi-a ruinat toate averile. În capcana întinsă de aretini sienezilor, la Pieve al Toppo, în 1278, el şi-a căutat cu dinadinsul moartea, aruncîndu-se între duşmani, pentru a nu trebui să trăiască în sărăcia la care ajunsese (…). Astfel povestesc în concordanţă vechii comentatori şi nu avem motive să ne îndoim de acest fapt. Numele lui Lano reapare în diverse documente sieneze şi într-o cronică din sec. al XIII-lea unde e povestită ambuscada de la Toppo (Cronica fiorentina, TF, p. 132). Moartea căutată de el în bătălie reapare în cuvintele pe care acum le strigă şi care reflectă ultimul moment conştient din viaţa sa” (Chiavacci Leonardi). “Giacomo da Sant’Andrea a fost în suita lui Frederic al II-lea în 1237 şi a fost asasinat în 1239, din ordinul lui Ezzelino al IV-lea da Romano, din cîte se povestea. ‘Se spune că, dorind să vadă un foc grandios, şi-a incendiat o vilă bogată şi frumoasă’ (Boccaccio)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XIII_23

caccia2

«În cel ce s-a pitit şi-au înfipt colţii şi l-au sfîşiat bucăţi-bucăţi; apoi i-au tîrît membrele risipite. M-a luat atunci călăuza mea de mînă şi m-a dus la tufişul care plîngea, de rănile însîngerate, degeaba» (v. 127-132). Căţelele l-au găsit pe păcătosul ascuns, l-au muşcat groaznic şi i-au sfîşiat trupul, ducîndu-l cu ele, pe bucăţi, ca trofeu. Desişul, rănit în urma confruntării, a rămas plîngînd cu crengile pe jos. Cei doi poeţi se apropie. “Sufletele înhăţate şi sfîşiate de căţele sînt ale pustiitorilor, sau ale nimicitorilor de bogăţii. Aristotel îl învăţa pe Dante că disiparea nebunească şi furioasă a patrimoniului e similară sinuciderii. Aici stă motivul distincţiei operate de Dante între risipitori (prodighi) şi pustiitori (scialacquatori) şi a plasării acestora din urmă în cercul sinucigaşilor. ‘Dar dacă opinia filosofului grec a avut importanţa sa în determinarea locului pedepsei, vînătoarea infernală căreia îi sînt supuşi pustiitorii reia tonul general de medievalitate, ce străbate cîntul. Ideea i-a venit din legendele populare despre vînătorile sălbatice şi diabolice, care s-au răspîndit în Evul Mediu şi dincolo de el’ (E. Bonora)” (T. Di Salvo). “Această imagine violentă, cu cîinii care duc cu sine bucăţi de carne, ce par încă să tresalte de durerea omului muşcat şi sfîşiat e pe deplin medievală, ţine de gustul aspru al celor care erau obişnuiţi cu viziunea lucrurilor oribile şi ştiau să facă lucruri oribile cu rece şi nemiloasă cruzime sufletească” (T. Di Salvo). “Şi aici repetiţia silabei ra (dilaceraro a brano a brano) are o puternică funcţie onomatopeică. Echivalenţa scenei este evidentă: aşa cum ei toţi şi-au pustiit averile, la fel e pustiit însuşi trupul lor” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XIII_24

«‘Vai, Giacomo’, spunea, ‘da Sant’Andrea, la ce ţi-a folosit să te-ascunzi după mine? de ce sînt eu vinovat de viaţa ta păcătoasă?’. Cînd învăţătorul s-a oprit deasupra lui, a zis: ‘Cine ai fost, care prin atîtea răni sufli odată cu sîngele cuvinte dureroase?’. Şi el către noi: ‘vai, suflete ce-aţi ajuns să vedeţi urgia nemeritată, care-n asemenea hal mi-a smuls frunzele» (v. 133-141). Sinucigaşul se plîngea că, din cauza pustiitorului Giacomo da Sant’Andrea, a rămas şi el rănit fără vină. Virgiliu s-a apropiat de el şi l-a întrebat cine este. “Nu se ştie cine a fost păcătosul. Boccaccio vorbeşte despre numeroşi sinucigaşi florentini din acele vremuri: poate că Dante l-a lăsat dinadins anonim. Este un florentin: i’ fui della città… şi atît e de-ajuns. Pădurea infernală se dizolvă şi în spatele ei, la finalul cîntului, se profilează Florenţa, cealaltă cetate a Satanei, geamăna cetăţii Dite. (…) Încă o dată infernul îşi are contrafigura pe pămînt” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIII_25

«…adunaţi-le în jurul bietului tufiş. Eu am fost din cetatea care pentru Botezătorul şi-a dat primul patron; drept care el mereu o va pedepsi cu meşteşugul său; şi de n-ar fi că la trecerea Arnului rămîne încă o urmă de-a lui la vedere, cetăţenii care apoi au reîntemeiat-o, peste cenuşa care de la Attila a rămas, ar fi muncit în zadar. Eu m-am atîrnat în furcă la mine-acasă» (v. 142-151). Damnatul îi roagă să strîngă în jurul său crengile risipite în confruntare. Apoi le mărturiseşte că a trăit la Florenţa, cetatea care şi-a schimbat patronul spiritual, din Marte în Sf. Ioan Botezătorul. Dar vechiului zeu violent i s-a mai păstrat o bucată din statuie, pe podul peste Arno, iar el va continua să pedepsească cetatea cu spectrul războiului şi al confruntărilor, ca odinioară, cînd totul a fost devastat de Attila. Cel care le vorbeşte s-a spînzurat la el acasă. “Distrugerea Florenţei de către Attila – confundat cu Totila, regele goţilor, care a asediat cetatea în 542 – este o legendă. Cum observă Aglianò, Florenţa apare, în cuvintele acestui sinucigaş, ‘dominată de o putere diabolică’. Destinul ei pare să depindă ‘de acel fragment de statuie, ca de-un idol’. La adăpostul efigiei patronului creştin (imprimată pe moneda florinului), mai activează influxurile malefice ale vechiului zeu al războiului: o ameninţare de distrugere apasă asupra cetăţii sfîşiate de discordie şi îi îndeamnă pe locuitorii ei la sinucidere” (E.A. Panaitescu). “Tragedia trece de la Pier delle Vigne la o întreagă cetate, care în destinul ei (simbolizat de cultul lui Marte) are violenţa, lupta, risipirea. Cîntul, în această ultimă parte a sa, trebuie inclus în filonul ‘florentin’, de-a lungul căruia se exprimă Ciacco, Argenti, Farinata, Cavalcante” (T. Di Salvo).

san_giovanni

Advertisements