Ape infernale (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al şaptelea, al treilea ocol. Blestemătorii. Deşertul uscat şi gros. Ploaia de foc. Capaneo. Originea apelor din Infern.

Inf_XIV_1

«După ce jalea pentru locurile natale m-a cuprins, am strîns frunzele risipite şi i le-am înapoiat celui care deja amuţise» (v. 1-3). După evocarea întristată a Florenţei, pentru moravurile decăzute în care a sfîrşit, Dante adună, în semn de milă, frunzele risipite de lupta cîinilor cu pustiitorii şi le aranjează în jurul boscheţilor ce-l cuprind pe sinucigaş. “Aici se încheie povestirea lucrurilor văzute în pădurea sinucigaşilor, încît această terţină se leagă ideal, în ce priveşte conţinutul, nu de cîntul care începe, ci de cel precedent. (…) Spitzer a scos în evidenţă paralelismul dintre cele două gesturi făcute de Dante, la începutul şi la sfîrşitul episodului cu sinucigaşii: ‘Dante îşi repară gestul involuntar cu care a deschis rănile, printr-un alt gest, deliberat şi plin de milă, cu care le remediază; episodul ajunge la o încheiere prin actul lui, care îşi propune să aline tulburarea pe care celălalt gest o provocase’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIV_2

«Apoi am ajuns la capătul unde se trece din al doilea ocol în al treilea şi unde se vede groaznicul meşteşug al justiţiei. Pentru a reda limpede lucrurile noi, spun că am ajuns pe-un şes, care de pe faţa sa orice plantă respinge. Pădurea dureroasă îi stă ca o ghirlandă roată, la fel ca rîul păcătos faţă de ea: aici ne-am oprit paşii pe margine» (v. 4-12). Cei doi poeţi au înaintat ajungînd la trecerea spre următorul ocol. În faţa ochilor li se deschide o pustietate lipsită de orice vegetaţie, împrejmuită de pădurea sinucigaşilor şi de rîul Flegeton. “Modalitatea pedepsei e definită groaznică, înfiorătoare, dar pedeapsa este mereu văzută (şi de aceea acceptată) de Dante ca justă şi ca oportună intervenţie de sancţiune a divinităţii, în care nu pot apărea nici sentimente, nici gînduri, nici acţiuni disociative faţă de justiţia absolută, cu clarviziunea Lui. Doar inteligenţei noastre limitate şi capacităţii noastre de vizualizare, care generează distorsiuni în sensibilitatea noastră, le apar inacceptabile, le scapă modalităţile concrete şi legătura secretă a deciziilor Lui. (…) Medievalul considera just şi natural ca la acţiunea sacrilegă şi păcătoasă a oamenilor să răspundă forţa teribilă a divinităţii, individualizată şi percepută mai mult în aspectul ei de putere justă, decît în cel de forţă miloasă” (T. Di Salvo).

Inf_XIV_3

«Solul era nisip uscat şi gros, nu altfel decît cel ce-a fost deja călcat de picioarele lui Cato. Vai, răzbunare a lui Dumnezeu, cît de temută trebuie să fii de oricine citeşte ce s-a arătat privirii mele! Am văzut mari turme de suflete goale, care plîngeau amar toate laolaltă, dar parcă aveau o diferită trudă» (v. 13-21). Peisajul se întindea într-un deşert arid, la fel ca acela pe unde au umblat soldaţii lui Cato în Africa (atunci cînd acesta a strîns o parte din armata lui Pompei, încercînd să reziste cu disperare împotriva lui Cezar). Grupuri mari de păcătoşi se lamentau de torturile pe care le aveau de îndurat în mod diferit. “Informaţia despre retragerea armatei lui Cato prin deşertul înfierbîntat, Dante a luat-o de la Lucan, care în Farsalia vorbeşte îndelung despre acest marş” (T. Di Salvo). “Criticii au notat, în diverse moduri, evoluţia narativă a acestei prime părţi a cîntului. Dante zăboveşte ciudat în descriere şi precizare. Cum îndreptăţit observă Varese, aici ‘abundenţa pauzelor, a nuanţelor de indicaţii, de concentrare, imprimă de la început un sens de limpezime, de minuţie logică: sînt puncte de trecere, care ne oferă totuşi semnul lucidităţii preocupate a minţii danteşti, în nevoia sa de a-i ajuta şi de a nu-i încurca pe cititori’” (E.A. Panaitescu). “Potrivit mentalităţii medievale, care în acest aspect se aliniază celei germanice, răzbunarea era retorsiunea, căutarea inclusiv violentă a unei despăgubiri sau a unei satisfacţii pentru jignirea suferită de la un om care, împins de mînie sau de alte intenţii malefice, a comis o nedreptate, aşadar l-a jignit şi pe Dumnezeu, care e supremul garant al justiţiei. Să răzbuni sau să te răzbuni nu era considerat un răspuns prin care se continua şi se deschidea spirala violenţei, ci un gest obligatoriu, necesar şi just. Inclusiv Dumnezeu, fiind just, trebuia să devină justiţiar, să pedepsească şi să restabilească toate lucrurile la locul lor cuvenit: răzbunarea coincide astfel cu justiţia, dar cu o justiţie de care este indisolubil legat conceptul unei intervenţii pedepsitoare” (T. Di Salvo).

deserto_rovente

Advertisements