Ape infernale (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XIV_19

«Capul său e din aur fin, de-argint curat sînt braţele şi pieptul, apoi e de-aramă pînă la pîntec; de-acolo-n jos e tot din fier, afară de piciorul drept din lut; şi se înalţă sprijinit mai mult pe-acesta decît pe celălalt. Fiecare parte, în afara celei din aur, are o despicătură, de unde şiroiesc lacrimi care, laolaltă, străpung acea stîncă» (v. 106-114). Moşneagul are capul de aur, pieptul şi mîinile de argint, bustul de aramă, piciorul stîng din fier şi piciorul drept din lut. Din trupul despicat al bătrînului şiroiesc lacrimi, ce perforează stînca. “Discursul lui Virgiliu avansează, cum a observat Momigliano, ‘fără legături sintactice, în afirmaţii diferite, care izolează treptat locurile şi faptele într-o depărtare uimită, într-o tăcere magică’. Povestea lui Virgiliu despre Creta este poetică mai ales în partea ei iniţială, unde prevalează un sens misterios. (…) Ideea profundă care stă la baza alegoriei Moşului constă în legătura dintre păcat şi durere, lumea în care păcatul este înfăptuit şi cea în care este pedepsit. Dante reuneşte în această legendă un pasaj din Biblie şi unul din Ovidiu. În cartea lui Daniel (2, 31-33) se vorbeşte despre statuia apărută în visul lui Nabucodonosor: ea este făcută din materiale tot mai grosolane, pe măsură ce privirea regelui babilonez o parcurge din cap pînă în picioare. În Metamorfoze, decăderea progresivă a omenirii din starea de nevinovăţie e reflectată în mitul celor ‘patru vîrste ale omului’: de aur, de argint, de aramă, de fier. După ce stabilim că statuia Moşului simbolizează decăderea speciei umane, interpretarea cea mai plauzibilă a acestei alegorii este că metalele din care statuia este formată fac aluzie la ‘vîrstele omului’ înşirate de Ovidiu. În special, partea mai puţin nobilă a sa, cea de la pîntec în jos, ar indica era celei mai mari corupţii. În piciorul de fier ar trebui să vedem atunci Imperiul, iar în cel de lut Biserica, după ce şi-a arogat puterea temporală şi în mod nedrept, potrivit lui Dante, pretinde să fie suprema autoritate politică pe pămînt” (E.A. Panaitescu). “Statuia văzută mai întîi în ansamblul său, ca un lucru monumental, se precizează acum prin adnotări descriptive ale diverselor metale din care este compusă. Fireşte că statuia îşi trage semnificaţiile din alegorie, dar interpretarea pe care o impune nu este simplă şi de fapt n-a fost univocă. Se porneşte de la constatarea comună la toţi comentatorii, aceea că statuia reprezintă simbolic istoria omenirii, care e istoria greşelilor, păcatelor, căderilor, pagubelor şi aşadar a lacrimilor şi durerii: aproape o înaintare cu spatele, o fugă de origini şi de perfecţiunea din vîrsta de aur” (T. Di Salvo).

Inf_XIV_20

«Cursul lor în această vale se prelinge: formează Aheronul, Stixul şi Flegetonul; apoi se duc în jos pe-această strîmtă gură» (v. 115-117). Lacrimile moşneagului din Creta formează cele trei rîuri infernale. “Rîurile sînt, aşadar, numai una dintre numeroasele forme în care se concretizează procesul de degenerare a istoriei omenirii; în acel proces infernul este o continuare. Totodată un moment al prelungirii lacrimilor şi a durerii generate de păcat sînt rîurile infernale, care distribuite în diferitele cercuri ale infernului se regăsesc unitar, în punctul cel mai de jos al infernului, unde, ca uriaşe mase de gheaţă, îl încercuiesc şi-l strîng pe Lucifer, din care s-a născut păcatul şi, prin urmare, toată degenerarea regresivă, care a făcut din om un monstru, în care toate părţile trupului se opun capului, raţionalităţii. Numele rîurilor infernale, Dante le-a adaptat din literatura clasică: la început le-a făcut pe toate să derive dintr-un izvor unic, în raport cu concepţia sa că la originea tuturor relelor care au cuprins omenirea se află un singur păcat, cel originar; pe măsură ce păcatul s-a extins, a deschis noi căi de existenţă, noi denumiri, statuia (omenirea) a deschis noi crăpături, care au făcut din trupul omenesc un corp rănit groaznic. Datoria nouă şi totodată veche este de-a astupa aceste sfîşieri din trup şi de-a scoate omenirea din păcat” (T. Di Salvo).

Inf_XIV_21

«…pînă acolo unde nu se mai coboară: formează Cocitul; şi cum e mlaştina aia, vei vedea; de aceea nu-ţi povestesc aici’. Şi eu lui: ‘Dacă pîrîul de-aici derivă astfel din lumea noastră, de ce ne apare doar pe acest mal?’» (v. 118-123). Rîurile se reunesc la străfundul Infernului, formînd lacul Cocit. Dante se interesează cum de n-a mai întîlnit acest rîu în călătoria sa, avînd în vedere că s-a format în lumea pămîntească şi străbate întregul Infern. “Cocitul este balta îngheţată care ocupă al nouălea cerc; în el sînt scufundaţi trădătorii şi împăratul ţinutului dureros (‘mperador del doloroso regno), Lucifer, care a trădat încrederea lui Dumnezeu. Originea apelor infernale este un element nou, care nu se găseşte în modelul biblic sau în cel clasic, care au inspirat alegoria Moşului. Dante voia, cum scrie Steiner, ‘ca durerea, întrucît este consecinţa păcatului, să-i fie restituită celui care e prima origine a păcatului’. (…) Alegoria Moşului din Creta şi teoria apelor infernale nu au doar o valoare structurală (întrucît ne pun la curent cu topografia infernală), ci şi mai ales poetică, în măsura în care se concretizează într-o solemnă, emoţionantă meditaţie despre cursul istoriei omeneşti” (E.A. Panaitescu).

copist

Advertisements