Cum omul se eternizează (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XV_7

«Eu nu îndrăzneam să cobor din drum, pentru a merge lîngă el; dar ţineam capul înclinat, ca omul ce înaintează respectuos. El a început: ‘Ce noroc sau destin, înainte de ultima zi te aduce aici jos? şi cine e acesta care îţi arată poteca?’. ‘Acolo sus, în viaţa senină’, i-am răspuns eu, ‘m-am rătăcit într-o vale, înainte ca vîrsta să mi se împlinească» (v. 43-51). Deşi nu coboară în nisipul fierbinte, alături de Brunetto, călătorul îşi dovedeşte respectul, prin capul înclinat şi atenţia încordată cu care îi urmăreşte vorbele. Este întrebat cum de-a ajuns în părţile acelea, iar protagonistul face o scurtă recapitulare a faptelor. “Dante se găseşte fizic mai sus, dar încearcă să atenueze tot ce poate sublinia condiţia de damnat a maestrului, nu doar declarîndu-se gata să se oprească, ci înaintînd cu capul înclinat în acel respect care îl caracteriza atunci cînd îl însoţea pe străzile oraşului său. În acest mod răzbate vechea stimă şi afecţiunea pentru cel care i-a fost maestru nu doar în cultură, ci şi în viaţa morală, ghidîndu-l în descoperirea valorilor celor mai dragi” (T. Di Salvo). “Dante aproape că încearcă să pună în umbră, din respect pentru bătrînul său maestru, propriile merite şi povesteşte antecedentele călătoriei sale cu modestă simplitate (là su di sopra… in una valle… e reducemi a ca…). În episodul cu Brunetto Latini, adevăratul protagonist este Dante. Subiectul episodului e destinul Poetului, persecutarea sa de către concetăţeni. Cuvintele notarului florentin, în partea centrală a episodului, exprimă şi ele patima civilă a lui Dante. Stilul e aici opus faţă de cel care, în cîntul al XIII-lea, caracteriza efuziunile unui personaj incoerent în adîncul său, şi el victimă a urii politice, Pier delle Vigne. Acolo o vorbire rafinată, dar contradictorie, preţioasă şi înflorită, aici simplitatea lucrurilor evidente şi dense, a simbolurilor elementare şi eterne (valea, steaua, portul, muntele, stînca etc.)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XV_8

«Tocmai ieri dimineaţa i-am întors spatele: acesta mi-a apărut, pe cînd mă-ntorceam acolo, şi mă duce-acasă pe astă cale’. Şi el mie: ‘De îţi urmezi steaua, nu poţi rătăci gloriosul port, dacă bine am desluşit în viaţa frumoasă; şi de n-aş fi murit devreme, văzînd cum cerul ţi-e aşa binevoitor, te-aş fi ajutat în opera ta» (v. 52-60). Cu o zi mai devreme, Dante se rătăcise într-o pădure, dar a fost întîmpinat de Virgiliu, care îl conduce pe calea spre “casă”, spre regăsirea virtuţii. Brunetto îl încurajează să persiste pe drumul său, fiindcă nu va putea să-şi rateze ţinta, dacă îşi va urma cu tenacitate steaua (soarta), după cum maestrul a înţeles-o încă pe cînd trăia şi cînd ar fi vrut să-l ajute, de nu s-ar fi stins. “Aluzia la viaţa pămîntească senină şi frumoasă, în opoziţie cu atrocităţile infernului, este o temă constantă în prima cantică. Compararea vieţii cu o parabolă nu e neobişnuită la Dante: termenul mediu este il mezzo del cammin di nostra vita” (T. Di Salvo). “Profeţia lui Brunetto se articulează în două momente. În primul i se prezice Poetului, în mod generic, un viitor glorios; în al doilea, care vine după exprimarea dorinţei sale ca bătrînul maestru să nu fi murit încă (este momentul în care Dante, eliberat de nevoia de a-l convinge pe Brunetto de propria sa veneraţie faţă de el, îşi manifestă pe deplin afecţiunea), se face trimitere, cu mai mare bogăţie de amănunte şi referinţe, la ura florentinilor pentru Dante, consecinţă a modului său dezinteresat de a acţiona. Imaginea stelei care îl ghidează pe Poet în viaţă (reluată în terţina următoare, prin cea a cerului binevoitor) s-ar întemeia, pentru unii, pe o ipoteză astrologică. Dante s-a născut în zodia Gemenilor, considerată de astrologi favorabilă pentru studiul ‘artelor liberale’ (…). Pentru Umberto Bosco, această imagine nu e astrologică ci, cum rezultă din imaginea care o completează, cea a portului, doar nautică. ‘Steaua este cea care îi ghidează pe navigatori: dacă o urmează, aceştia ajung în portul lor. Brunetto îi spune de fapt lui Dante: dacă îţi vei urmări steaua, dacă nu vei devia de la drumul tău, dacă vei ţine cîrma dreaptă în viaţă, spre ţinta pe care ţi-ai stabilit-o, nu vei putea s-o ratezi’” (E.A. Panaitescu). “Brunetto n-a murit devreme pentru propria sa vîrstă, fiindcă a murit bătrîn; ci pentru a-l ajuta pe Dante să obţină gloria” (M. Porena).

Inf_XV_9

«Dar acel ingrat popor ticălos, care a coborît din Fiesole odinioară şi încă mai ţine firea stîncoasă şi bolovănoasă, ţi se va face, pentru binefacerile tale, duşman: şi e firesc, pentru că între scoruşii acri nu poate înflori dulcele smochin. Vechea faimă îi numeşte orbi; lumea e zgîrcită, invidioasă şi încrezută: de năravul ei să te fereşti» (v. 61-69). Brunetto îi prevesteşte lui Dante că florentinii nemernici – urmaşi ai locuitorilor din Fiesole, cu o fire grosolană, necioplită – îl vor trata cu ostilitate. Calităţile lui de nobleţe morală vor intra în conflict cu decăderea generală de moravuri a cetăţenilor din Florenţa. “Conform unei legende răspîndite în Evul Mediu, Florenţa a fost întemeiată de romani îndată după distrugerea cetăţii Fiesole, care îl ajutase pe Catilina în ultima sa acţiune disperată. Noua localitate ar fi fost populată, potrivit acestei legende, în parte cu locuitori din Fiesole, în parte cu cetăţeni romani. Dante pune aici mizeriile patriei sale pe seama naturii, încă barbare pe-atunci, a urmaşilor celor din Fiesole. Şi Giovanni Villani vede originea discordiilor interne din Florenţa în convieţuirea, între aceleaşi ziduri, ‘a două popoare aşa opuse şi duşmane şi cu obiceiuri aşa diferite, cum au fost nobilii romani virtuoşi şi fiesolanii grosolani şi aspri războinici’. (…) În terţina următoare se profilează durerosul contrast dintre scoruşii acri (florentinii neşlefuiţi) şi dulcele smochin (Dante). Imaginea e de inspiraţie biblică şi în stil biblic, cum avertizează Marzot, ‘plantele şi fructele sînt mai curînd idei decît lucruri şi de aceea intră mai uşor în limbajul proverbelor’. În profeţiile de pe parcursul Comediei, realitatea, care prin comparaţii este surprinsă mereu în latura sa imediată, chiar şi acolo unde referinţa literară pare evidentă, se încarcă de o solemnă greutate conceptuală, se înconjoară de ecouri care merg dincolo de lumea vizibilă şi, mai generic, dincolo de experienţa istorică în ansamblul ei” (E.A. Panaitescu).

“În Trecento istoricul Villani, Boccaccio şi alţii vorbesc despre faptul că florentinii erau creduli, uşor de păcălit. Dar acuzaţia lui Dante este mai veninoasă: ei se cred vicleni, abili şi de fapt sînt orbi, ca şi cei care nu-şi dau seama de răul pe care şi-l fac cu caracterul lor impulsiv, adăugat la aroganţă, invidie şi mai ales lăcomie. Că florentinii sînt zgîrciţi, invidioşi şi aroganţi a spus-o şi Ciacco (VI, 74-75). Parodi notează că prin aceste cuvinte Brunetto ‘redevine pe deplin omul de odinioară, uitînd în sinceritatea şi ardoarea sentimentelor condiţia sa de damnat. El îşi reia locul de Maestru, cu atîta demnitate pe cît de mare este meritul discipolului; şi printre observaţiile experimentatului om politic, dar şi ale omului care, din păcate, a simţit pe pielea sa caracterul concetăţenilor care l-au trimis în exil, această autoritate conştientă a Maestrului se oglindeşte cu mîndrie în versul dato t’avrei all’opera conforto’” (T. Di Salvo).

brunetto2

Advertisements