Cum omul se eternizează (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XV_10

«Soarta atîta onoare îţi pregăteşte, că o parte şi cealaltă se vor înfometa de tine; dar fi-va departe iarba de cioc. Bestiile fiesolane sfîşie-se între ele şi să nu se-atingă de tulpina, dacă mai apare vreuna prin gunoaiele lor, în care-nvie sămînţa sfîntă a romanilor ce-au rămas aici, cînd s-a construit cuibul de mare blestemăţie’» (v. 70-78). Ambele tabere ale florentinilor aflaţi în conflict îl vor vîna cu ostilitate pe Dante, căutîndu-i moartea. Dar nemernicii decăzuţi în răutăţi n-au decît să se omoare între ei, căci nu vor avea prilejul de-a elimina fiinţa nobilă care, prin virtuţile sale morale, reaminteşte măreţia romanilor de odinioară. “Referinţa la Albi şi Negri, ambele facţiuni coalizate împotriva poetului, ne duce la primii ani ai exilului, cînd Dante s-a desprins de tovarăşii săi, cu ale căror proiecte nu era de acord: a fost urît de aceştia, ca trădător, iar de Negri ca adversar al programelor şi metodelor lor” (T. Di Salvo). “După cum subliniază Rossi, discursul lui Brunetto Latini, început cu ‘o largă mişcare oratorică’, exprimă, în versurile 65-66 o ironie muşcătoare, pentru a se deschide apoi ‘în accente de batjocură şi injurie (versurile 67-68) şi în fraze şi imagini de groasă veselie populară (versurile 69-72)’, pentru a se potoli în fine ‘în trama amplă a unei fraze solemne şi răsunătoare (versurile 73-78)’, în care Dante, născut din stirpe romană, stă ca un uriaş în mijlocul scandalurilor provocate de concetăţenii săi. Logica faptelor este, în această profeţie, umbrită într-o ţesătură de trimiteri analogice, prin care simbolurile se leagă între ele. După caracterul compact şi nediferenţiat al lumii minerale (stîncă, bolovan), vine varietatea formelor vegetale şi animale: scoruşii acri contrastează cu dulcele smochin, imaginea ierbii o sugerează pe aceea a ciocului malefic care o smulge, continuîndu-se apoi cu tulpina şi sămînţa cărora li se opun bestiile” (E.A. Panaitescu).

Inf_XV_11

«‘Dacă mi-ar fi fost ascultată dorinţa’, i-am răspuns, ‘dumneata încă n-ai fi izgonit din viaţă; fiindcă în minte mi-e întipărită, şi acum mă întristează, draga şi buna ta imagine paternă, cînd în lume uneori m-ai învăţat cum omul se eternizează: şi cît de mult o îndrăgesc, pînă am zile de trăit, gura mea o va mărturisi» (v. 79-87). Dante, ca răspuns la profeţia lui Brunetto, îi mărturiseşte că şi-ar fi dorit foarte mult ca maestrul său – care l-a “învăţat cum omul se eternizează” – să mai fi avut zile de trăit; căci învăţăturile primite de la el au fost foarte îndrăgite şi nu vor fi nicicînd uitate. Aceste versuri “sînt ţesute în jurul unui nod: afecţiune şi durere pentru bătrînul maestru, atît de înalt în spirit şi atît de slab în carne, acum atît de torturat şi îndurerat şi umilit; o promisiune solemnă că nu-l va uita niciodată pe vechiul prieten şi sfaturile sale” (U. Bosco). “Raportul dintre cei doi intelectuali nu a fost cel al unei învăţături obişnuite: mai curînd a fost întîlnirea dintre prieteni de vîrste diferite, dintre care cel bătrîn este mai bogat în experienţe şi cultură, cel tînăr este mai entuziast, mai idealist. La distanţă de cîţiva ani, discipolul regăseşte în sine însuşi, ca exilat, destinul maestrului său şi, prin intermediul lui, mai ales sensul unui destin care nu putea fi diferit, dacă voia să rămînă fidel propriilor idealuri; cele care l-au marcat încă din anii tinereţii şi care i-au apărut limpezi maestrului” (T. Di Salvo). O superbă traducere poetică a ultimei terţine avem la George Coşbuc: “Tu mă-ndrumai să tind spre nemurire, / şi cît îţi datorez nu voi tăcea, / cît timp voi fi, s-o spui cu mulţămire”.

Inf_XV_12

«Ce spui despre cursul vieţii mele, eu scriu şi păstrez ca să discut, cu multe altele, în faţa doamnei ce va şti, dacă la ea ajung. Atîta vreau să-ţi fie limpede, pînă am conştiinţa împăcată, că în faţa Sorţii, cum vrea, sînt pregătit» (v. 88-93). Profeţia făcută de Brunetto va fi notată şi păstrată în minte, pentru a fi discutată cu Beatrice, atunci cînd poetul va ajunge în faţa ei. În orice caz, Dante se proclamă hotărît să-şi înfrunte soarta, oricum va fi ea. “Acestea sînt printre cuvintele cele mai înalte şi bărbăteşti scrise de Dante: le-a scris atunci cînd asupra existenţei sale cotidiene atîrnau suferinţa şi umilinţa exilului. Dar conştiinţa lui se înalţă să sfideze în mod ferm realitatea şi să-şi afirme propriile idealuri. Aici stă poate cea mai înaltă învăţătură a lui Dante pentru oamenii din vremurile noastre, cei care au cunoscut exilul, deportările, lagărul, despărţirea de familie şi de rădăcinile culturale: la capătul oricărui eveniment, omul trebuie să răspundă în faţa propriei sale conştiinţe, să-i rămînă fidel imaginii sale de om. Aşa a făcut Dante, aşa au făcut oamenii pe care îi onorăm azi” (T. Di Salvo).

ruota_fortuna

Advertisements