Cum omul se eternizează (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XV_13

«Nu-i nouă-n urechile mele asemenea prevestire: dar Soarta să-şi învîrtă roata, cum îi place, iar ţăranul sapa’. Învăţătorul meu atunci pe obrazul drept s-a întors în urmă şi m-a privit; apoi a zis: ‘Bine ascultă cine îşi notează’» (v. 94-99). Poetul a mai auzit asemenea prevestiri ameninţătoare în legătură cu viitorul său, dar primeşte cu hotărîre şi uşoară indiferenţă ceea ce-i este sortit să se întîmple. Virgiliu, adevăratul său maestru pe parcursul expediţiei dincolo, mulţumit de răspunsul demn oferit de Dante, se răsuceşte pentru a-l felicita. “În răspunsul lui Dante către Brunetto, melancolia regretelor este urmată de un sentiment mai hotărît, pronunţat cu vigoare în declaraţia lui că este pregătit să întîmpine sfidarea Sorţii. Ea izbucneşte la sfîrşit, în replica unind în aceeaşi mîndră indiferenţă misterioasele acţiuni ale Sorţii şi munca nevinovată a ţăranului. Tema Sorţii, deja tratată pe larg în cîntul cu zgîrciţii şi risipitorii, este aici reluată, dar dintr-o altă perspectivă. Pe cînd în digresiunea lui Virgiliu, din cîntul al VII-lea, Soarta este văzută în aspectul ei impersonal şi abstract, ca îndrumătoare a tuturor oamenilor, aici în schimb apare ca aceea care ne pune piedici cu deliberare în timpul vieţii şi care, ca atare, trebuie să fie întîmpinată cu fruntea sus. Soarta nu e atotputernică – susţine Poetul –, e suficientă conştiinţa datoriei împlinite pentru a o putea înfrunta” (E.A. Panaitescu). “Expresia lui Dante (vv. 95-96) este de o intensitate intraductibilă; înseamnă mai mult sau mai puţin următoarele: n-are decît să facă ce vrea soarta, n-au decît să-şi facă poftele oamenii necunoscuţi şi răuvoitori; dar totodată ne spune că pentru Dante, neînfricat în faţa mîndrei sale conştiinţe, acea temătoare învîrtire a roţii destinului nu are mai multă importanţă decît nevinovata muncă a ţăranului, care pe cîmp, cu un gest liniştit, îşi răsuceşte sapa în timpul muncii. Dante, în dispreţul său nărăvaş, coboară la măruntele fraze proverbiale din popor, care sînt aşa bogate de energie neşlefuită: el care, mai întîi, într-o sublimă agitaţie, părea să lupte gîfîind pentru un ideal, acum dintr-o dată simte o mîndră plictiseală pentru toate acele mărunte lucruri care-i intersectează drumul, iar la dispreţul lui faţă de soartă şi oameni nu se potriveşte decît o expresie defăimătoare” (Parodi).

Inf_XV_14

«Toate acestea vorbind, merg înainte cu jupîn Brunetto şi-l întreb cine i-s tovarăşii mai mari şi cunoscuţi. Şi el mie: ‘De unii e bine să afli; de ceilalţi e lăudabil să tăcem, fiindcă vremea nu ajunge pentru asemenea vorbărie» (v. 100-105). Dante îl întreabă pe fostul notar florentin, în timp ce înaintează alături, cine se mai află cu el în acel punct al infernului. Brunetto acceptă să i-i spună pe unii, îi trece sub tăcere pe alţii. “A fost răspîndită în Evul Mediu, în cadrul polemicii antiecleziastice, acuzaţia că preoţii şi călugării erau homosexuali; mai rară a fost vestea că şi oamenii de litere, intelectualii erau păcătoşi împotriva naturii” (T. Di Salvo). “Aici intervine întrebarea dacă într-adevăr Brunetto a fost sodomit, avînd în vedere că despre această tendinţă sexuală a lui nu avem altă mărturie în afară de cea a lui Dante. Care fie ştia (şi i-a stat multă vreme aproape şi mereu l-a admirat şi l-a stimat), fie a aflat de la alţii zvonul şi l-a acceptat ca pe un lucru adevărat. De fapt a trebuit să rezolve contrastul dintre înălţimea intelectuală, la care se adaugă stima afectuoasă a discipolului, şi respectul faţă de justiţia divină. Prevalează aceasta din urmă, nu fără un sentiment de durere, care derivă din avertismentul puterii devastante a păcatului, la bărbaţi şi femei în multe aspecte nobili şi exemplari” (T. Di Salvo). În comentariile sale danteşti, G. Coşbuc a contestat cu numeroase argumente că Brunetto Latini şi ceilalţi tovarăşi ai săi ar fi fost pedepsiţi aici, în Infern, pentru sodomie. Argumentele poetului român au fost apoi reluate, într-o analiză remarcabilă, de Titus Pârvulescu (“Siete voi qui, ser Brunetto?”, în vol. Studii despre Dante, Buc., E.L.U., 1965, p. 115-153). După o controversă de cîţiva ani, dantologia a sfîrşit totuşi prin a accepta că păcatul lui Brunetto Latini şi al tovarăşilor săi poate fi identificat în homosexualitate.

Inf_XV_15

«Pe scurt să ştii că toţi au fost clerici şi mari literaţi cu faimă, de acelaşi păcat în lume pătaţi. Priscian umblă cu gloata tristă şi Francesco d’Accorso; de asemeni să-l vezi, de-ai fi avut chef de-asemenea scîrboşenie, ai fi putut pe cel ce-a fost mutat, de sluga slugilor, de pe Arno în Bacchiglione, unde şi-a lăsat nervii-ntinşi la blestemăţii» (v. 106-114). Brunetto se află damnat printre alţi scriitori celebri şi clerici, dintre care îi numeşte pe doi şi îl indică aluziv pe al treilea, un episcop transferat disciplinar de Bonifaciu al VIII-lea. “Printre învăţaţii şi clericii care fac parte din grupul său, Brunetto îi pomeneşte doar pe trei, fără a zăbovi în caracterizarea lor; numai în legătură cu ultimul, definit generic ca scîrboşenie (tigna – o boală scîrboasă a pielii), un detaliu incisiv şi grotesc, nervii-ntinşi la blestemăţii (li mal protesi nervi), face aluzie la viciul de care s-a pătat. Cei trei sînt: Prisciano din Cesarea, care a scris Institutiones gramaticae şi a trăit în secolul al VI-lea d.Cr., Francesco d’Accorso (circa 1225 – 1294), profesor de drept la Universitatea din Bologna şi la Oxford, şi Andrea de’ Mozzi, episcop de Florenţa, transferat apoi la Vicenza în 1295 de către Bonifaciu al VIII-lea. Expresia sluga slugilor (servo de’ servi), prin care pontifii obişnuiesc să se refere la ei înşişi, este probabil folosită aici, fiind vorba despre Bonifaciu al VIII-lea, în sens ironic” (E.A. Panaitescu). “Nu rezultă din nici un text al vremii că Andrea de’ Mozzi era invertit: sigur este că a fost duşmănit de Bonifaciu al VIII-lea şi că transferul lui a fost hotărît din motive politice, de confruntări între ierarhiile ecleziastice. De aici probabil s-a născut ori s-a extins în mod artificial acuzaţia împotriva episcopului, preluată şi de Dante” (T. Di Salvo). “Vechii comentatori sînt de acord în a exprima reproşuri şi dispreţ la adresa lui Andrea de’ Mozzi. Boccaccio aminteşte că fratele Tommaso, ‘onorabil cavaler şi mare în ochii papei’, i-a cerut transferul ‘pentru a lua din ochii săi şi ai concetăţenilor atîta infamie’. De aici dezgustul limpede descifrabil în aceste versuri. Ceilalţi doi păcătoşi sînt doar nişte nume; dar al treilea, pentru florentini, era o amintire foarte concretă” (Chiavacci Leonardi).

soarta

Advertisements