Cum omul se eternizează (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XV_16

«Mai multe ţi-aş spune; dar călătoria şi vorba nu pot fi mai lungi, fiindcă văd acolo ridicîndu-se un nou fum din nisip» (v. 115-117). Fostul dascăl ar vrea să mai stea alături de Dante, însă în depărtare îşi face apariţia un alt grup de păcătoşi, cu care nu are voie să se întîlnească. “Şi în infern este valabilă riguroasa ierarhie a societăţii medievale: şi acolo există o deosebire de clase sociale, de activităţi, de meserii. Brunetto nu poate prin urmare să-şi părăsească grupul de literaţi” (T. Di Salvo).

Inf_XV_17

«Vine lume cu care nu am voie să stau: îţi las în grijă Tezaurul meu, în care mai trăiesc, şi alta nu-ţi cer’. Apoi s-a răsucit şi-a părut dintre cei ce gonesc la Verona după drapelul verde prin cîmpie; iar printre ei a părut a fi cel ce cîştigă, nu cel ce pierde» (v. 118-124). Brunetto îl roagă pe Dante să aibă grijă de cartea sa, care e foarte importantă pentru el şi prin care îşi continuă, de fapt, viaţa după moarte. Pe urmă o ia la fugă şi se îndepărtează cu foarte mare sprinteneală. “Toţi damnaţii sînt preocupaţi de faima pe care au lăsat-o printre oameni. Este modul lor cel mai tipic de-a participa în continuare la viaţă. La Brunetto însă este ceva în plus: siguranţa că va supravieţui printr-o operă culturală. Despre Tezaurul său vorbeşte ca despre o persoană dragă, subliniind că-i aparţine (mio… nel qual io vivo ancora). Şi aici, la fel ca în prima întrebare adresată de Poet bătrînului său maestru, o puternică încărcătură afectivă se traduce într-o extremă simplitate expresivă” (E.A. Panaitescu). “În apropiere de Verona, ca şi în alte cetăţi italiene, se organizau concursuri de alergări (palio), care îşi luau numele de la drapelul pe care învingătorul îl primea ca premiu; în schimb ultimul sosit primea un cocoş şi era obiectul batjocurii din partea spectatorilor. Dante, vrînd să indice viteza cu care Brunetto se îndepărtează de el pentru a-şi regăsi grupul de tovarăşi, îl compară cu învingătorul concursului. Dar ultimul vers pare să se desprindă de celelalte pentru a face aluzie la revanşa figurii lui Brunetto, prin virtutea poeziei, în faţa greşelii infame care îl obligă să stea printre damnaţi” (E.A. Panaitescu). “Nu există deriziune în comparaţia pe care Dante o instituie între Brunetto şi atlet, nici vreo propunere de demitizare a personajului. Este consideraţia cu totul obiectivă că Brunetto, ca şi ceilalţi damnaţi, este obligat la o anumită pedeapsă: pericolul mitizării personajului stă mai ales printre noi, cititorii, dar nu la Dante, care îşi menţine fermă privirea asupra realităţii pe care o întîlneşte: toate spiritele din infern sînt damnate şi Dante nu îşi propune să-l scape pe nici unul de tortura sa” (T. Di Salvo).

dante-santa_croce

Advertisements