Fericit cel ce vorbeşte liber (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XVI_17

«Eu aveam împrejur o coardă încinsă şi cu ea m-am gîndit de cîteva ori să prind leopardul cu pielea pătată. După ce-am dat-o jos de pe mine, cum mi-a poruncit călăuza, i-am întins-o adunată şi înfăşurată. La care el s-a întors spre dreapta şi, mai la distanţă, a aruncat-o în prăpastia adîncă» (v. 106-114). Dante era încins cu o funie peste mijloc. La cererea lui Virgiliu, şi-a dat-o jos şi i-a oferit-o, strînsă. Călăuza a aruncat frînghia în prăpastie, ceva mai departe de marginea stîncoasă, pentru a nu se agăţa de ea. “Semnificaţia simbolică a corzii e mai curînd ascunsă. Probabil nu se poate vedea în ea, cum voia un vechi comentator, Buti, cordonul franciscan. Între diferitele ipoteze, o mare credibilitate a avut cea a lui Scartazzini, potrivit căruia coarda ar face trimitere la castitatea care învinge desfrîul (simbolizat de leopard). Coarda nu i-ar mai trebui lui Dante, ‘din moment ce a lăsat în urmă ultimul cerc, unde se pedepsesc păcatele desfrîului’ (ale violenţilor împotriva naturii). El poate aşadar să se despartă de ea. După o altă interpretare, ea n-ar însemna doar o apărare împotriva desfrîului, ci şi împotriva înşelăciunii (păcatul pedepsit în cele două cercuri pe care Poetul se pregăteşte să le viziteze): în ea ar trebui să vedem prin urmare nu doar reprimarea trupului, ci şi sensul legalităţii, puterea legii. ‘Coarda este aruncată înainte ca Dante să coboare printre înşelători, fiindcă legea se dovedeşte insuficientă, atunci cînd în ajutorul păcatului vine gîndirea, atunci cînd păcătosul se baricadează în spatele formulelor de fariseism legalist’ (Pasquazi)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVI_18

«‘Şi totuşi trebuie ca vreo noutate să răspundă’, spuneam în sinea mea, ‘la semnalul ciudat pe care maestrul îl urmăreşte cu ochiul’. Vai, ce prudenţi trebuie să fie oamenii, cînd se află în faţa celor ce văd nu doar fapta, ci îi pătrund cu gîndurile şi înţelesul!» (v. 115-120). Dante se întreba în sinea lui ce semnificaţie poate să aibă gestul făcut de călăuză, dar fără a-şi da seama. Tot astfel lumea trebuie să-i urmărească prudentă pe cei ce cunosc nu doar fenomenele, ci şi cauzele care le declanşează. “Această invitaţie la prudenţă în judecată, la abţinerea de la concluzii superficiale, nesusţinute de argumente întemeiate, formulată aici, cînd se pregăteşte ceva neprevăzut şi de excepţie, poate că este legată de toată reprezentaţia: îndată va apărea Gerion, simbolul înşelăciunii, păcatul cu o mie de chipuri şi aspecte. Înşelăciunea, cu amăgirile ei subtile, ne solicită să nu ne încredem cu uşurinţă în aparenţe: în spatele lor, adesea, stă o realitate ce trebuie percepută cu înţelesul” (T. Di Salvo).

Inf_XVI_19

«El mi-a spus: ‘Îndată va veni la suprafaţă ce-aştept şi ce gîndul tău îşi închipuie: îndată trebuie să se descopere ochilor tăi’. Mereu despre adevărul cu chip de minciună trebuie omul să-şi lipească buzele, pînă poate, ca să nu rămînă mincinos fără vină; dar aici nu pot tăcea; şi pe versurile acestei comedii, cititorule, să fie cu lungă favoare primite, îţi jur…» (v. 121-129). Virgiliu îl avertizează că din profunzime va ieşi la suprafaţă o creatură uimitoare. Protagonistul meditează că, atunci cînd adevărul e atît de incredibil, încît seamănă mai curînd cu o minciună, omul trebuie să tacă, pentru a nu se discredita. Totuşi, de această dată, poetul se jură pe propriile sale versuri că ne va spune un lucru adevărat. “O altă declaraţie proverbială, care vrea să-l pregătească pe cititor pentru lucrul extraordinar care va apărea, atît de ieşit din comun încît pare incredibil. Este unul din mijloacele frecvent folosite în Comedie – şi mereu eficiente – pentru a face veridică povestirea neverosimilă. Fraza trebuie înţeleasă astfel: omul trebuie să evite să vorbească despre acele fapte care, deşi adevărate, pot părea minciuni – prin caracterul lor excepţional, ciudat –, fiindcă asta îl umple de ruşine, adică el ajunge să fie acuzat de falsitate, fără să fie vinovat. Sentinţa pleacă din micul tratat latin De quattuor virtutibus, atribuit în Evul Mediu lui Seneca (…). La fel Brunetto în Trésor: La vérité a maintes fois face de mençoigne” (Chiavacci Leonardi). “Pentru a da mai mare credibilitate scenei ireale pe care se pregăteşte s-o descrie (sosirea monstrului Gerion, simbol al înşelăciunii), Dante jură pe versurile propriului său poem. Din cîte spune Poetul în scrisoarea adresată lui Cangrande della Scala pentru a-i dedica poemul şi într-un pasaj din De vulgari eloquentia, termenul comedia ar desemna orice compoziţie poetică tratată cu un stil familiar şi într-o limbă simplă şi caracterizată de un deznodămînt vesel. În Paradis (XXV, 1-2) opera sa e însă definită ca ‘poemul sacru la care şi-au dat mîna şi cerul şi pămîntul’ (‘l poema sacro al quale ha posto mano e cielo e terra)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVI_20

«…că am văzut prin acel aer gros şi negru venind înot o figură în sus, înfricoşătoare şi pentru cineva cu inima sigură, aşa cum revine cel mers dedesubt să dezlege ancora ce se-agaţă în stîncă sau în alt obstacol pe fundul mării, care în sus se întinde, iar picioarele şi le strînge» (v. 130-136). Prin atmosfera murdară a apărut un animal îngrozitor, care înota în aer ca scufundătorul revenit de pe fundul mării, după ce-a desprins ancora încîlcită şi se grăbeşte la suprafaţă, ghemuindu-şi picioarele şi lungindu-şi braţele. “Monstrul care urcă din abis, ca răspuns la semnalul corzii aruncate de Virgiliu, e deocamdată numai o imagine neclară (figura), animată însă de o vitalitate puternică şi armonioasă. Comparaţia cu scafandrul pune în evidenţă energia controlată a fiecărei mişcări. Tocmai fiindcă simbolizează înşelăciunea, Gerion apare, încă din aceste prime versuri, cu totul diferit, în manifestările sale, de puterile infernale puse să apere cercurile de necumpătaţi şi violenţi” (E.A. Panaitescu).

gerion

Advertisements